Era o dimineață de vară ca în povești — cerul senin, lumina caldă a soarelui scăldând fiecare colț de grădină, iar florile împrăștiau în aer un parfum dulce și liniștitor. Toți cei dragi erau adunați în jurul meu, chicoteau, își făceau poze, iar eu simțeam că plutesc.
Puram rochia albă de mireasă și zâmbeam fără oprire. Andrei, logodnicul meu, discuta cu verii lui în apropierea altarului improvizat în parc. Părea relaxat, fericit. Și eu eram. Era o zi pe care o visasem de atâtea ori.
Dar niciun vis nu m-a pregătit pentru ceea ce urma.
Cu doar câteva minute înainte de a începe ceremonia, o siluetă micuță s-a strecurat în mulțime. O fetiță de vreo cinci ani, cu părul ciufulit și o rochiță simplă, albă, pătată pe margini de praf. Ținea în mână un buchet de margarete ofilite și mergea direct spre mine, ca și cum mă cunoștea.
S-a oprit în fața mea, ridicând privirea. Ochii ei mari și căprui păreau să-mi citească sufletul.
— Ai o monedă? a întrebat, pe un ton liniștit, dar clar.
Am zâmbit instinctiv, încercând să par calmă. Am dus mâna la poșeta pe care o lăsasem pe scaunul meu. Îi întindeam deja o monedă când am observat încheietura mâinii ei. Un detaliu atât de mic, dar care mi-a înghețat sângele: o aluniță în formă de inimă. Identică cu cea pe care Andrei o avea încă din copilărie, pe brațul drept.
Am rămas blocată.
O clipă am fost incapabilă să respir. Privirea mi-a zburat către Andrei, care încă râdea în mijlocul invitaților, complet ignorant față de fetița care, fără să știe, tocmai aruncase o bombă în mijlocul realității mele.
Mintea mi-a fost năpădită de amintiri vechi, frânturi din conversații și seri tensionate.
Îmi aminteam clar acea noapte de acum cinci ani.
— Unde ai fost? îl întrebasem, vocea tremurându-mi.
— La muncă, mi-a răspuns zâmbind vag. Unde altundeva?
— Miroși a parfum…
— Doamne, iar începi… Ești geloasă degeaba.
De fiecare dată când îl confruntam, mă făcea să cred că îmi imaginez lucruri. Că sunt paranoică. Iar eu, iubindu-l, îmi suprimam îndoielile.
Dar acum nu mai era loc pentru îndoieli.
M-am așezat în genunchi în fața fetiței, zâmbindu-i blând.
— Cum te numești, scumpo?
— Ana, a spus, strângând și mai tare florile din mâini.
— Unde sunt părinții tăi?
A ridicat din umeri.
— Nu știu. Îl caut pe tati.
Inima mea s-a încleștat. Am înghițit în sec.
— Și cum îl cheamă pe tati?
Ana a ridicat mânuța și a arătat către Andrei.
M-am ridicat brusc. Mă simțeam amețită. Mă uitam la el de parcă abia atunci îl vedeam cu adevărat. Iar ceea ce vedeam nu-mi plăcea.
— Andrei! i-am strigat. Vocea mea a răsunat peste rumoarea nuntașilor, aducând o liniște ciudată. Toate privirile s-au întors spre mine.
El s-a apropiat, nedumerit, simțind tensiunea din aer.
— Ce e? a întrebat, privind spre Ana.
— Ai avut un copil acum cinci ani? am întrebat răspicat, fără ocolișuri.
S-a închis la față. A încercat să râdă, dar sunetul a fost fals.
— Ce tot spui? Nu, bineînțeles că nu. Ești bine?
I-am luat mâna Anei și i-am ridicat-o, arătând spre alunița de pe încheietură.
— Atunci cum explici asta?
Mulțimea a tresărit. Un murmur a început să se răspândească printre invitați.
— E doar o coincidență, a bâiguit Andrei.
— Nu. Nu e.
Am făcut un pas spre el.
— Spune-mi adevărul, Andrei. Ai avut un copil cu altcineva?
A clipit des, iar privirea i-a fugit în altă parte.
— Nu știu… Poate. Nu e ce crezi. Nu aveam cum să știu că…
— Că ce? Că va apărea în ziua nunții noastre? Ai ascuns un copil, Andrei. Asta nu e o coincidență. E trădare.
El a încercat să mă oprească, dar eram hotărâtă.
— Nu mă pot căsători cu tine, am spus tare, să audă toți. Nu până nu faci un test ADN. Dovedește-mi că nu este a ta.
Ceremonia a fost anulată. Rochia mea de mireasă, emoțiile, muzica — totul s-a risipit într-o clipă. Au urmat zile apăsătoare, cu telefoane, întrebări și tăceri lungi.
Și apoi a venit confirmarea.
Testul ADN arăta clar: Andrei era tatăl Anei.
A venit să-mi vorbească, cu ochii roșii de nesomn.
— Nu am știut… Mama ei a dispărut. N-am mai auzit de ea. Am vrut să-ți spun, dar mi-a fost frică…
— Ai ales să taci. Și tăcerea e tot o minciună, i-am răspuns.
— Te iubesc. Vreau să fiu cu tine.
— Nu mai e cale de întoarcere. Încrederea e totul. Iar tu ai distrus-o.
L-am lăsat în prag, cu regretele lui.
Mi-am luat timpul de care aveam nevoie să plâng, să mă vindec, să reconstruiesc. Am început o viață nouă, una în care adevărul era mai prețios decât orice promisiune nespusă.
Ana a fost primită cu brațele deschise de familia lui Andrei. Bunicii ei au fost copleșiți de dragoste. Iar eu? Am privit de la distanță. Cu inimă frântă, dar cu sufletul împăcat.
Câteva luni mai târziu, am întâlnit-o din nou, în parc. A venit fugind către mine, zâmbind cu toată ființa ei.
— Mă bucur să te văd! a spus ea.
— Și eu, Ana. Și eu.
Am stat împreună, râzând și jucându-ne, iar în inima mea a înflorit o liniște. Poate că nu mi-am unit destinul cu Andrei, dar din acea întâlnire neașteptată, a răsărit o lecție de viață, o revelație, o eliberare.
Pentru că, în cele din urmă, nu ziua nunții îți definește viața. Ci curajul de a spune „nu” unei minciuni. Și de a spune „da” unei noi începuturi.