De când am cunoscut-o prima oară pe Andreea, am simțit un gol rece între noi. Era frumoasă, sigură pe ea și purta un zâmbet perfect, de parcă totul în viață se învârtea în jurul controlului. Am întâlnit-o într-o duminică, la o cafenea elegantă, unde mesele păreau mai mult pentru fotografii decât pentru oameni flămânzi. A întârziat zece minute, fără nicio scuză, și mi-a strâns mâna ca într-un interviu. Nu m-a întrebat cum mă simt, nici ce mai face Alex, băiețelul de cinci ani al fiului meu din prima lui căsnicie.
Alex, fiul răposatei lui soții, locuia cu mine de la trei ani. Un băiețel blând, tăcut, cu o privire care spunea mai mult decât orice cuvinte. Se lipise de mine ca de o ancoră. Iar faptul că Andreea nici măcar nu părea să-l remarce mă îngrijora profund.
Când Victor, fiul meu, mi-a spus că urmează să se căsătorească cu ea, prima întrebare care mi-a venit în minte nu a fost „Când e nunta?”, ci „De ce nu petrece niciodată timp cu Alex?” A ezitat o secundă, apoi a spus: „Se obișnuiește. E complicat pentru ea.” Am simțit atunci că ar trebui să-l fac să vadă, dar m-am oprit. N-am vrut să stric ceva ce el credea că e fericire.
Cu cât se apropia ziua nunții, cu atât mi-era mai clar că Alex fusese complet scos din ecuație. Nicio mențiune pe invitații, nicio haină pregătită pentru el, niciun rol în ceremonie. Era ca și cum nu ar fi existat.
Așa că, cu două săptămâni înainte, am invitat-o pe Andreea la o ceașcă de ceai. A venit îmbrăcată ireproșabil, cu gesturi calculate și o voce plată.
— Ce rol va avea Alex la nuntă? am întrebat calm, cu zâmbetul pe buze.
A zâmbit larg și politicos.
— Niciunul, doamnă Mariana. Nu cred că o nuntă este un loc potrivit pentru copii. Nu e un eveniment pentru vârsta lui.
— E o nuntă, nu un club de noapte, am spus apăsat. Și e copilul soțului tău.
— Tocmai, a răspuns ea cu un aer superior. Este copilul lui Victor, nu al meu. Eu nu sunt pregătită să joc rolul de mamă vitregă. Am vorbit deja cu el — Alex va continua să locuiască la dumneavoastră. Avem nevoie de intimitatea noastră, de spațiu. E mai bine așa.
Am simțit o căldură în obraji. Mi-a fost greu să nu reacționez.
— Nu e mai bine pentru el.
— Are cinci ani. Nu va ține minte nimic, credeți-mă.
— Copiii nu uită niciodată când sunt excluși, i-am spus.
A râs. Dar mie mi-a fost clar: nu-l voia nici la nuntă, nici în viața ei.
Victor nu s-a opus. Întotdeauna evita conflictele. Și atunci am înțeles: dacă ei nu vor ca Alex să apară în povestea lor, eu aveam să mă asigur că povestea adevărată va fi spusă — și fotografiată.
În ziua nunții, l-am îmbrăcat singură pe Alex. Arăta ca un îngeraș într-un costum gri și o cravată bleumarin. L-am ajutat cu șireturile și i-am oferit un buchețel mic de flori.
— Vreau să-i dau asta domnișoarei Andreea, a spus el timid. Ca să știe că sunt fericit că va fi noua mea mămică.
Inima mi s-a strâns. M-am abținut cu greu să nu-l opresc. Dar am zâmbit și l-am mângâiat pe păr.
— Ești un băiat minunat, Alex.
Ajunși la locație, Andreea l-a zărit imediat. S-a apropiat de mine cu pași repezi, ca o furtună tăcută.
— De ce l-ai adus? a șuierat.
— E fiul lui Victor. Nunta e și a lui, i-am răspuns.
— Ți-am spus că nu vreau copii. Asta e ziua mea!
— Și a tatălui lui. Și a băiatului care spera să-i spui “mamă”.
— Nu mă aștepta să-l pun în poze sau să-l menționez la recepție. Nu face parte din ce construim noi.
— Desigur, dragă. Nu-ți face griji, i-am spus. Dar în sinea mea, aveam alt plan.
Cu săptămâni în urmă, am angajat un al doilea fotograf. Nu figura pe lista oficială. El trebuia să fotografieze ce nu voia Andreea să se vadă.
L-a surprins pe Alex în brațele tatălui său, cu flori în mână, cu ochii plini de speranță. L-a surprins pe Victor șoptindu-i cuvinte de încurajare. Și da, a surprins și privirea rece a Andreei ori de câte ori copilul zâmbea.
După ceremonie, m-am apropiat de Victor cu Alex de mână.
— Haideți să faceți o poză împreună. Doar voi doi.
Andreea a văzut.
— Nu, a spus tăios. Nu-l vreau în nicio fotografie!
— E doar copilul lui! am replicat.
— Nu e copilul meu!
Toată lumea a auzit. Domnișoarele de onoare s-au oprit. Muzica s-a estompat. Am tras-o deoparte.
— Te-ai căsătorit cu un bărbat care avea deja un fiu. Nu poți să te prefaci că nu există.
— Am spus clar ce pot duce. Nu sunt obligată să-l iubesc.
— Nu, dar ești obligată să nu-l rănești.
Mai târziu, în timpul toasturilor, m-am ridicat cu paharul de șampanie în mână.
— Pentru Andreea. Fie ca ea să înțeleagă că familiile nu se aleg dintr-un catalog. Ele vin cu amintiri, durere, iertare și copii care nu cer decât un loc unde să aparțină.
În acel moment, Alex s-a apropiat de ea și i-a spus:
— Ești atât de frumoasă. Sunt fericit că vei fi noua mea mămică.
Ea a oftat, i-a atins capul și a luat florile cu vârfurile degetelor, de parcă erau praf.
Totul a fost surprins de cameră.
La câteva săptămâni după nuntă, i-am oferit lui Victor albumul cu fotografii. Fără cuvinte. Doar un pachet argintiu.
Nu l-a terminat dintr-o dată. Dar când a închis ultima pagină, fața lui era albă.
— Ea îl respinge, a spus. Îl disprețuiește.
A tăcut mult timp, apoi a spus:
— Cum am putut să nu văd?
Până la sfârșitul lunii, au divorțat.
Alex nu a pus întrebări. Pentru el, Andreea era doar o prezență trecătoare. Dar într-o după-amiază, Victor l-a dus într-o casă nouă, mai mică, modestă, dar plină de lumină și posibilități.
— Tati, pot veni acum la tine?
— Nu, puiule. De acum, trăim împreună.
Și asta a fost tot ce conta pentru Alex.
Au început să construiască forturi din pături, să ardă sandvișuri la tigaie și să râdă din nou, cu poftă. Un tată, un fiu, și o casă care în sfârșit avea inimă.
Pentru că uneori, o cameră nu minte. Arată exact ce trebuie văzut.
Și uneori, e nevoie de o fotografie ca să înțelegi ce înseamnă dragostea adevărată.