Visam la acest moment de când eram copilă. Încă de pe vremea când mă jucam cu creioanele colorate la biroul tatălui meu, desenând căsuțe și poduri stângace, visam că într-o zi voi deveni arhitectă. Iar acum, în sfârșit, urma să susțin interviul pentru postul pe care mi-l dorisem dintotdeauna, la firma unde lucrase și el. Simțeam că e începutul unei vieți noi.
Mă întorsesem în orașul natal după șapte ani de absență. Nici nu voiam să mai trec vreodată pe străzile acelea care-mi aminteau prea mult de durere. De moartea tatălui meu. De tot ce s-a rupt în mine atunci. Dar pentru această oportunitate, am decis să las trecutul în urmă.
Îmi închiriasem un apartament mic, aproape de firmă. În prima seară, am desfăcut una dintre cutii și am așezat pe raft o fotografie cu mine și tata – zâmbetul lui cald părea să-mi spună „poți, fata mea”.
N-am reușit să dorm în noaptea aceea. Emoțiile îmi invadaseră mintea, așa că am despachetat până târziu, pierzând noțiunea timpului. Când m-am trezit pe podea, cu capul pe o cutie moale de haine, ceasul arăta că mai am două ore până la interviu. M-am ridicat, mi-am făcut un ceai, m-am îmbrăcat cu grijă și am plecat.
Am pășit în clădire tremurând ușor. Fiecare colț din acea clădire îmi amintea de copilărie. De cum alergam printre birouri, ținându-l de mână pe tata. M-am așezat pe un scaun în hol și mi-am strâns dosarul la piept. Când am auzit că-mi este strigat numele, m-am ridicat rapid. Vocea… ceva în ea m-a făcut să încremenesc. Avea o tonalitate cunoscută. Dar am ignorat sentimentul.
Am intrat în birou. Iar acolo, în spatele mesei, era ea.
Linda. Mama mea. Femeia pe care nu o mai văzusem din ziua în care tatăl meu a murit. Femeia care-l trădase, care-l abandonase și care, în ochii mei, îl omorâse cu indiferența ei.
— Linda?! Ce cauți aici?! am izbucnit.
— Kassandra… a murmurat ea, ridicând încet privirea.
— Întreb încă o dată. Ce cauți aici? am întrebat cu glas tare, tremurat de furie.
— Lucrez aici… a spus, vizibil stânjenită.
Șocul s-a transformat rapid în furie pură. Cum putea să stea în acel birou? Cum îndrăznea să lucreze în clădirea în care tatăl meu și-a dat sufletul muncind?
— Ești imorală! Tu l-ai ucis pe tata! am strigat. — Ai fost cu alt bărbat în timp ce el murea!
— Nu e adevărat! Tatăl tău a suferit un infarct…
— Din cauza ta!
— Kassandra, te rog… măcar lasă-mă să conduc interviul.
— Tu nu conduci nimic în viața mea!
Un angajat a intrat alert, oferindu-se să cheme paza. Am refuzat și am ieșit singură, tremurând din toate încheieturile.
Am ajuns la mașină, iar lacrimile au început să curgă. Am plâns în hohote, simțind cum toate rănile îngropate de ani de zile se deschid brusc. Mă durea fiecare respirație. Mă durea faptul că nu îl mai puteam apăra pe tata. Că nu-l mai puteam întreba adevărul.
Ajunsă acasă, m-am prăbușit pe pat. Nici nu am auzit bătăile în ușă. Când m-am dus, în fața mea era Linda.
— Te rog, lasă-mă să vorbesc, a spus ea.
— Du-te de aici!
— Ai fost acceptată. Ai primit postul.
— Cum poți să-mi oferi postul dacă nici măcar nu m-ai intervievat?!
— Pentru că știu cât valorezi. Nu din milă. Ci pentru că meriți.
— Îți bați joc de mine?
— Nu. Îți ofer o alegere.
Am închis ușa. Dar Linda n-a plecat.
— Chiar ai de gând să renunți la visul tău?
Am deschis ușa furioasă:
— Ce știi tu despre visele mele?!
— Sunt mama ta. Te-am crescut. Știu mai mult decât crezi.
— Ai dormit cu alt bărbat în timp ce tata murea!
— Pentru că eram deja separați!
Am râs în silă. Dar apoi, Linda a scos acte din geantă: documente de divorț, semnate cu patru luni înainte de moartea tatălui meu. Nu voiam să cred. Întreaga mea furie se baza pe o imagine distorsionată.
— Am tăcut ca să nu-l urăști pe el, a spus Linda. — Deși și el greșise. Te-a iubit. Și eu te iubesc. Dar nu mai pot fi țapul ispășitor pentru tot.
M-am prăbușit, ținând actele în mâini. Realitatea era alta. Una mai complexă, mai dureroasă, dar și eliberatoare.
Linda s-a așezat lângă mine.
— Oferta de muncă rămâne valabilă.
— Poate că… am nevoie de timp să mă gândesc, am șoptit.
— Bine, a spus ea, ridicându-se. — Atunci… la revedere.
Am privit-o cum pleacă.
— Mulțumesc… Mamă, am spus încet, pentru prima dată după atâția ani.