La firmă, aproape că nu o băga nimeni în seamă.
Ajungea devreme, pleca târziu, își vedea de treabă în liniște. Purtând zilnic aceleași haine simple, cu mănușile galbene pe mâini și o basma ponosită care-i ascundea trăsăturile, era pentru toți „Umbra” sau „femeia de serviciu”. Niciun nume. Nicio poveste. Nimeni nu-i adresase vreodată o întrebare. Iar ea… nu rostise niciun cuvânt.
Timp de trei ani — tăcere deplină.
Unii speculau că fusese cândva soprană, alții glumeau macabru că poate văzuse ceva atât de groaznic încât își pierduse vocea. Dar ea își făcea munca fără comentarii: ștergea geamuri, curăța podele, aduna hârtii din coșuri — zi după zi, fără întrerupere.
Asta până într-o zi de luni.
În acea dimineață, atmosfera în companie era încordată. Toți directorii se adunaseră în hol, iar zvonurile zvâcneau ca un curent electric: Adrian Costea, CEO-ul companiei, era acuzat de delapidare. Se pierduseră sume uriașe. Consiliul de administrație se pregătea să-l dea afară.
Dar el nu era nici în birou, nici în sala de conferințe.
Stătea în genunchi. În fața ei.
Femeia — în continuare tăcută, cu mopul în mâini — îl privea fără să clipească. El o apuca de încheieturi cu disperare, ca și cum din mâinile acelea muncite depindea salvarea lui.
Și atunci s-a produs imposibilul.
A rostit două cuvinte.
— Îmi amintesc, — a spus ea.
Vocea îi era uscată, dar limpede.
Un val de tăcere a înghițit holul.
Fața lui Adrian s-a transformat, ca și cum ar fi fost lovit cu o cărămidă în piept.
— Îți amintești? — a repetat, alb la față.
Ea a dat din cap. Confirmare simplă. Suficientă cât să înfioare întreaga clădire.
Toți s-au oprit din mișcări. Murmurele au început să freamăte printre angajați. Cine era, de fapt, femeia pe care o ignoraseră atâta vreme?
Cu trei ani în urmă, una dintre fabricile companiei fusese scena unei explozii devastatoare. Oficial, a fost vorba de un accident electric. O singură victimă — o femeie internată în stare gravă, menționată sec în acte, fără nume. După acel incident, a dispărut complet.
Până acum.
Costea o văzuse recent, la un colț de coridor. Pălise. Încercase să-i vorbească. Ea nu-l privise măcar. Dar astăzi, în pragul decăderii, nu a mai putut fugi.
A îngenuncheat în fața ei.
— Îmi amintesc, — a rostit din nou.
Durerea, adevărul, răzbunarea – toate erau acolo, în două cuvinte.
— N-am știut, — a bâiguit Adrian. — Am crezut că ai fost salvată… Am plătit oamenii să te scoată de acolo…
Ea a ridicat o mână, iar el a amuțit.
— Ai plătit ca să ascundă totul.
O tăcere apăsătoare a căzut iar peste sală. Femeia și-a scos mănușile și le-a lăsat să cadă încet pe podea.
— Mă numesc Ilinca Damian. Eram inginer-șef la fabrica din Brădet când s-a produs explozia. Am supraviețuit. Și am dovezi.
Holul s-a cutremurat. Telefoanele au fost scoase, înregistrările au pornit.
Ilinca și-a păstrat calmul. Stătea dreaptă, cu fața acoperită de basma, dar cu o voce care se înălța deasupra oricărei autorități.
Adrian, rămas în genunchi, nu putea articula nimic. Prăbușirea nu mai era o teamă, ci un fapt.
Membrii consiliului se priveau îngroziți. Unii rupeau foile de agendă cu mâinile, alții ștergeau broboanele de transpirație. Puterea lor era pentru prima dată zdruncinată real.
Pe ecranul uriaș din hol apărea încă logoul firmei, strălucind ironic în fundal.
Ilinca s-a apropiat de recepție, a urcat pe podiumul mic de prezentare și a spus clar:
— Explozia din Brădet nu a fost un accident. A fost rezultatul direct al nepăsării. Eu am fost acolo până în ultima clipă. Am auzit rugămințile colegilor mei care au murit pentru că cineva a ordonat amânarea evacuării.
Sala era acum înmărmurită.
— Și ceea ce ați făcut după — mușamalizarea, manipularea rapoartelor, scoaterea mea din evidență — este crimă. Nu doar neglijență. Crimă.
A ridicat un dosar voluminos.
— Aici sunt înregistrări, documente, ordine oprite din senin. Am martori. Și totul este verificabil.
Un freamăt s-a stârnit. Unii membri ai echipei își șopteau între ei. Alții scriau frenetic.
Adrian a încercat să ridice o mână.
— Aș vrea să spun ceva… dacă se poate…
Dar Ilinca îl fixă cu o privire tăioasă:
— Nu e vorba despre ce vrei tu. E vorba despre ce e drept.
S-a întors apoi spre consiliu:
— Nu vreau bani. Nu vreau funcții. Vreau doar adevărul să fie cunoscut. Și victimele să nu mai fie șterse ca niște pete pe podea.
Doamna Adriana Marinescu, președinta consiliului, a pășit spre ea:
— Ilinca… ne vom ocupa de tot. Ancheta va fi publică. Te vom proteja. Ce ai făcut azi a schimbat totul.
— Nu am nevoie de protecție, — a spus Ilinca. — Am nevoie de responsabilitate.
S-a făcut liniște.
Adrian a încercat să se ridice, dar genunchii nu-l mai țineau. Ochii lui priveau în gol. Era sfârșitul.
Un murmur se răspândea: telefoane vibrând, camere pregătindu-se de transmisie. Un reporter a ridicat microfonul. Și Ilinca s-a apropiat:
— A venit vremea ca această companie să înceteze să mintă. Dacă nu azi, atunci când? Dacă nu voi, atunci cine?
În acel moment, în holul corporației nu mai era doar o femeie de serviciu.
Era conștiința pe care toți o ignoraseră.
Ilinca a coborât de pe podium, și-a luat mopul și s-a îndreptat spre ușă. O rază de lumină caldă i-a atins fața. Și, pentru prima dată, toți au văzut-o cu adevărat.