La etajul patru al unei companii de consultanță din București, trecea zilnic o femeie de serviciu de care nu părea să-i pese nimănui. Îmbrăcată mereu în același halat gri, cu mănuși galbene și o găleată decolorată, își făcea treaba în tăcere, fără să privească pe nimeni în ochi.
— Să fie luna curățeniei supreme, tanti? — o ironiza rareori Andrei, un coordonator prea sigur pe el.
— Vezi că-ți scapă mopul în timpul ședințelor, să nu alunece șeful! — râdea secretara Carla cu glas strident.
Femeia nu răspundea niciodată. Avea o expresie calmă, aproape absentă. Iar privirea ei, când se întâmpla să ridice ochii, părea că știe tot ce gândești.
Timp de trei ani, nimeni n-a știut cum o cheamă. Nici n-a întrebat.
Totul s-a schimbat într-o zi de luni. Un zvon s-a strecurat printre birouri: „vine fondatorul!”. Nimeni nu-l mai văzuse de ani buni pe proprietarul firmei. Unii spuneau că e bolnav, alții că s-a retras la vila lui de la Snagov. Dar toți știau un lucru: dacă apărea, urma o curățenie generală — la propriu și la figurat.
Toată lumea a intrat în alertă. Rapoarte refăcute, birouri ordonate, telefoane lăsate deoparte pentru prima oară.
Dimineața, femeia de serviciu a venit ca de obicei. A șters holurile, a curățat toaletele, apoi a dispărut.
La prânz, în ușă a intrat o femeie complet schimbată: costum elegant, pantofi cu toc, păr prins sofisticat și un parfum discret. În urma ei, un domn în costum și o servietă de piele.
Când toți se întrebau cine e, domnul a spus răspicat:
— Permiteți-mi să vă prezint pe doamna Elena Marinescu, cofondatoare a acestei companii și mama fondatorului. Astăzi a realizat o inspecție personală.
Nimeni nu a rostit un cuvânt.
Elena s-a uitat calm în jur:
— Timp de trei ani, am fost femeia de serviciu. Am vrut să văd cum vă purtați cu cei pe care nu-i considerați importanți. Mulți ați picat testul.
O săptămână mai târziu, au fost concediați discret peste 30% dintre angajați. Cei rămași au înțeles mesajul.
De atunci, fiecare paznic, curier sau femeie de serviciu era salutat primul. Elena nu s-a mai întors în halat de lucru — dar nici nu și-a reluat biroul. Spunea că și-a încheiat rolul de observator. Însă ceea ce urma avea să fie și mai surprinzător.
Două săptămâni mai târziu, Elena a reapărut, de această dată însoțită de un tânăr îmbrăcat la patru ace.
— Vi-l prezint pe nepotul meu, Vlad Marinescu. De astăzi este noul director general.
— Dar e doar un copil! — a murmurat cineva.
Vlad a pășit hotărât:
— Cât râdeați de bunica mea, eu absolveam managementul la Londra și coordonam filialele din Germania. Acum sunt aici pentru a schimba cultura acestui loc.
A privit direct spre Carla:
— Primul lucru pe care-l implementăm: lipsa de respect se penalizează cu „cartonaș galben”. La al treilea, urmează concedierea.
Elena a zâmbit. Nu intervenea, dar era acolo. Prezența ei liniștea și impunea.
În lunile următoare, Vlad a lansat un program numit „Respect în acțiune”. Fiecare angajat avea un mentor. Fiecare echipă avea o zi de feedback deschis cu directorul. Oricine putea nominaliza un coleg pentru un premiu de bun-simț.
Elena doar observa. Nu lua decizii, dar sprijinea în umbră.
Curierul Mihai, cel care îi ținuse odată ușa Elenei, a fost angajat la recepție și apoi promovat în logistică. Contabila Mariana, singura care-i oferise vreodată o cafea, devenise coordonatoare de departament. Iar Andrei, cel cu glumele nepotrivite, a plecat în liniște.
La șase luni de la schimbare, firma raportase profituri în creștere, inițiative interne dublate și fluctuație de personal redusă cu 40%.
Într-o seară, la o cină discretă, Vlad i-a spus bunicii:
— Am învățat că schimbarea începe de jos. Cu cineva care are răbdare să observe, să ierte și apoi să acționeze.
Elena a zâmbit:
— Și cu oameni care nu râd când văd un mop.