Am muncit fără oprire ani de zile, mi-am pus pe pauză viața și am renunțat la tot ce era pentru mine, doar ca să-l ajut pe soțul meu să-și atingă visul de a deveni medic. Am renunțat la concedii, la serile de liniște, la visele mele. L-am susținut în fiecare clipă, chiar și când nu mai credea în el însuși. Dar în ziua în care a absolvit, în loc să sărbătorim împreună reușita noastră, mi-a spus cu o răceală care m-a înghețat pe dinăuntru:
— Tu… nu mai ești de nivelul meu.
Mă numesc Gabriela. Când l-am cunoscut pe Vlad, era student în anul doi la Medicină. Îngrijorat, obosit și copleșit. Eu lucram deja într-o firmă de contabilitate, începusem să urc ușor în carieră, dar nu era despre mine. Totul devenise despre el și lupta lui cu cursurile, cu examenele, cu banii.
— Gabi, nu știu dacă mai pot continua, mi-a spus într-o seară, cu capul între palme. S-au mărit din nou taxele și suntem deja la limită.
— Nu te mai gândi la asta. Am obținut promovarea de care ți-am zis. Ne descurcăm. Suntem o echipă, i-am spus.
— O să-ți dau înapoi fiecare leu. Promit.
— Nu despre bani e vorba. E despre viitorul nostru, Vlad.
Credeam asta cu toată inima. În anii următori, am lucrat ore suplimentare, am renunțat la vacanțe, am făcut economii din orice. Salariul meu acoperea chiria, mâncarea, cărțile lui, taxele universitare. Îmi repetam că totul va merita. Că într-o zi o să privim în urmă și o să zicem: „Uite cât de departe am ajuns, împreună.”
În ziua absolvirii lui, am vrut să fac totul perfect. I-am gătit mâncarea preferată, am decorat casa cu baloane în culorile facultății, am copt de trei ori un tort până a ieșit cum trebuie. Rochia albastru închis pe care o purtam era poate cea mai scumpă piesă vestimentară din garderoba mea — dar o cumpărasem special pentru acest moment.
Când au anunțat numele lui la microfon, inima mi-a tresărit. M-am ridicat în picioare și am aplaudat cât am putut. Dar cu câteva rânduri în față, o femeie într-o rochie roșie s-a ridicat și ea și i-a strigat numele. El a privit-o… și i-a zâmbit cum nu o mai făcuse cu mine de ani întregi. I-a trimis chiar și un sărut în aer.
Mi-a căzut buchetul din mână. Nu am simțit decât gol, frig, și o senzație ciudată că totul se prăbușea.
După ceremonie, s-au îmbrățișat ca într-un film romantic, râzând. Părea că doar ei doi existau. M-am apropiat și am întrebat cu voce scăzută:
— Vlad… ce înseamnă asta?
El a oftat, enervat parcă de faptul că exist.
— Ea e Simona. Voiam să vorbim după… dar acum pare că nu mai are rost să amân.
— Să vorbim despre ce?
— Gabi… noi doi suntem din lumi diferite acum. Tu… ai rămas în urmă. Eu am evoluat. Și sincer, tu nu mai ești ceea ce am nevoie. Nu ești suficientă pentru mine.
Nu îmi venea să cred. El, omul pe care îl hrănisem, susținusem, pe care îl salvasem de la abandon, îmi spunea că nu mă mai ridic la nivelul lui. Pentru că acum avea diplomă, o iubită aranjată și… un alt plan.
— Deci în timp ce eu munceam 70 de ore pe săptămână ca să te susțin, tu… ai găsit pe cineva „mai potrivit”?
— Simona mă înțelege. Tatăl ei e în Consiliul Director al spitalului unde o să încep rezidențiatul. E din lumea mea acum.
Am privit-o pe Simona. Piele netedă, unghii perfecte, zâmbet arogant. Probabil n-a ținut niciodată un mop în mână.
— Așadar, am fost suficientă cât timp te întrețineam, dar acum… nu mai sunt la nivelul tău?
El a dat din cap, parcă ușurat că am priceput.
Dar ce nu știa Vlad era că eu anticipasem această posibilitate. Cu ani în urmă, la insistențele tatălui meu, avocat, am semnat un contract — un acord de rambursare în caz de separare. Și da, includea o clauză clară: în caz de infidelitate, întreaga sumă investită devenea datorată imediat, plus 25% din venitul brut, timp de 20 de ani.
I-am arătat contractul de pe telefon. S-a albit la față.
— Asta… asta nu e legal! a bâiguit el.
— Este, Vlad. Ai semnat. Erai atât de grăbit să începi viața de doctor, încât n-ai citit până la capăt. Tatăl meu a avut grijă de asta. Și ți-l mai amintești pe judecătorul Wilson? Cel cu care beam șampanie de Crăciun? El a revizuit acordul. Spor la contestat în instanță.
Simona s-a retras, furioasă, iar Vlad a rămas în mijlocul mulțimii cu buzele strânse, cu viitorul prăbușindu-i-se sub picioare.
— Ce vrei de la mine? a spus, înfrânt.
— Să-mi recuperez ce e al meu, am spus simplu.
Am plecat, cu spatele drept și inima eliberată. Am închis ușa acelui capitol fără regrete.
Șase luni mai târziu, îmi beam cafeaua într-un birou luminos, la etajul 14 al unei clădiri moderne. Startup-ul pe care îl visam de ani de zile prindea contur. Banii din acord au fost doar combustibil — dar puterea a venit din altceva: din faptul că am ales, în sfârșit, să investesc în mine.
— Avocatul e pe linia 1, mi-a spus asistenta. E vorba de transferul lunar.
Am zâmbit.
— Mulțumesc, Andreea.
L-am sunat pe tata.
— Totul e în regulă luna asta?
— Absolut. Nicio întârziere. Și, între noi fie vorba… „bunul doctor” a rămas fără rezidențiat. Se pare că viitorul socru n-a fost deloc încântat că a fost mințit.
Am închis apelul și am privit spre oraș, respirând adânc.
Mi-am amintit de fotografia de la nuntă, pe care o păstram într-un sertar. Am scos-o, am privit-o pentru o clipă, apoi am închis sertarul la loc.
Sacrificiul nu e iubire. Respectul, sprijinul reciproc, egalitatea — astea înseamnă dragoste.
Unii ar spune că e karma. Alții — justiție. Dar eu știu ce e cu adevărat: o investiție inteligentă. Cea mai bună pe care am făcut-o vreodată. În mine.