Mă numesc Ion și am 61 de ani.
Timpul trece altfel când ești singur. Zilele se topesc unele în altele, iar serile devin lungi, tăcute și grele. Soția mea a murit acum opt ani, răpusă de o boală necruțătoare care ne-a secătuit pe amândoi. După ce am pierdut-o, am rămas doar eu și pereții casei în care am râs, am plâns și am trăit zeci de ani împreună.
Copiii mei sunt mari, fiecare cu viața lui. Vin o dată pe lună, îmi aduc medicamente, îmi lasă niște bani și pleacă în grabă, mereu pe fugă. Nu-i judec. Știu că au familii, griji, planuri. Dar asta nu înseamnă că nu doare.
Într-o seară ploioasă, în timp ce picăturile băteau ritmic în acoperișul din tablă, am deschis Facebook-ul mai mult din plictiseală decât din interes. Am derulat în gol până când un nume cunoscut mi-a sărit în ochi. Emilia. Prima mea iubire.
Au trecut peste patruzeci de ani de atunci, dar n-am uitat-o niciodată. Era fata visurilor mele din liceu: zâmbitoare, cu ochi negri și adânci ca marea, cu părul lung, moale și parfumat. N-aveam decât 18 ani când inima mi-o luase razna după ea. Ne țineam de mână pe furiș și visam împreună la viitor.
Dar visul s-a frânt brusc. Familia ei a decis să o mărite cu un bărbat cu zece ani mai mare, din sudul țării. O „ocazie bună”, ziceau. Eu am rămas cu dorul și cu un gol în piept. N-am mai vorbit niciodată. Până atunci, într-o seară de toamnă, în anul 2024.
I-am scris. Am ezitat mult înainte să apăs „Trimite”. Mi-a răspuns după o zi. Mesaje simple la început, apoi tot mai lungi, pline de amintiri. Apoi telefoane. Povești până târziu în noapte. Și, într-un final, întâlniri în oraș — la o cafenea mică, unde serveau plăcintă de mere ca pe vremuri.
Era văduvă și ea. Soțul îi murise de cinci ani. Locuia cu fiul ei cel mic, dar el lucra în alt oraș și o vizita rar. Se simțea la fel de singură ca mine.
Nu știu când s-a întâmplat — dar, într-o zi, m-am trezit că merg cu scuterul până la ea, cu un coș în care puneam câteva mere, niște bomboane și medicamente pentru durerile de spate. Mă aștepta mereu în prag, zâmbind timid.
Într-o zi, poate din prea multă tandrețe sau poate pentru că nu mai aveam nimic de pierdut, i-am spus:
— „Ce-ar fi să ne căsătorim, noi doi, bătrâni și rămași în urmă? Poate ne-ar ține de cald în serile reci…”
Am vrut să pară o glumă. Dar ochii ei s-au umplut de lacrimi. N-a spus nimic, doar a dat din cap.
Și așa am ajuns, la 61 de ani, din nou mire. De data asta, cu cea care mi-a furat inima pe când eram doar un băiat visător.
În ziua nunții, am purtat un costum popular, vișiniu închis, cusut de mână. Emilia era delicată într-o rochie simplă, de mătase crem. Și-a prins părul cu o agrafă cu perlă. Era superbă — exact cum mi-o aminteam.
Ne-am căsătorit în curtea bisericii din satul ei, înconjurați de câțiva prieteni și vecini. Toți ne priveau cu ochi umezi și zâmbete calde. Un bătrân mi-a șoptit:
— „Parcă sunteți doi adolescenți. Ce bine vă șade împreună!”
După petrecere, am strâns masa cu mâinile noastre, am spălat farfuriile și am stins luminile de pe verandă. Era târziu. Am intrat în casă, obosiți dar liniștiți, și i-am adus un pahar cu lapte cald. M-am așezat lângă ea, iar în acel moment am simțit… că viața îmi dăruise încă o șansă.
Ne-am privit în ochi, iar ea mi-a zâmbit. Am atins ușor nasturii bluzei ei. Dar când i-am dat jos materialul ușor, am rămas împietrit.
Pe spate, pe umeri, pe brațe… pielea ei era plină de urme. Cicatrici vechi, adânci, albe, pe care doar suferința le poate lăsa. Am simțit că aerul îmi fuge din piept.
Ea s-a acoperit în grabă cu o pătură și a întors capul. Glasul i s-a frânt:
— „Avea un suflet rău… Țipa, lovea… Am trăit cu frică… și cu rușine… Nu am spus nimănui niciodată.”
M-am apropiat de ea cu inima frântă. Am prins mâna ei tremurândă și am așezat-o peste pieptul meu.
— „Emilia… Aici ești în siguranță. Nimeni, niciodată, nu te va mai atinge cu ură. Dacă te va durea vreodată ceva, să fie doar de cât de mult te iubesc.”
A izbucnit în plâns. Lacrimi mute, care curgeau încet pe obraji și cădeau pe pernă. M-am întins lângă ea, am cuprins-o în brațe și am rămas așa, nemișcați, ascultând greierii din curte și foșnetul vântului în frunzișul nucului din spate.
N-am avut o noapte de nuntă în sensul clasic. N-am dansat până dimineață, nici nu ne-am jurat lucruri mari. Dar ne-am ținut de mână ca doi copii, ne-am atins sufletele cu blândețe și ne-am iubit în tăcerea aceea caldă, a oamenilor care au suferit prea mult și care, într-un final, s-au regăsit.
A doua zi, când ne-am trezit, ea mi-a atins obrazul și mi-a spus cu voce joasă:
— „Mulțumesc… Mi-ai arătat că nu sunt uitată. Că pot fi iubită din nou.”
Am zâmbit. Pentru prima dată după mulți ani, aveam liniște în inimă.
Poate nu mai avem zeci de ani în față. Dar fiecare zi pe care o mai trăim, o vom trăi împreună. Și fiecare clipă va fi o dovadă că iubirea adevărată nu moare niciodată. Doar așteaptă — uneori o viață întreagă — să fie recunoscută din nou.