Ion și Emilia formau un cuplu de aproape un an. Se iubeau sincer, dar el încă nu găsise curajul să o prezinte părinților. Nu pentru că se rușina cu ea — dimpotrivă, Emilia era o femeie frumoasă, caldă și educată. Problema era mama lui. Femeia nu acceptase niciodată vreo parteneră de-a lui Ion și își exprima dezaprobarea în mod direct, fără menajamente. Avea un standard ridicat pentru „viitoarea noră” și, în mintea ei, nicio femeie nu părea destul de bună pentru fiul său.
Ion evita conflictul și prefera să amâne momentul confruntării. Dar totul s-a schimbat în ziua în care Emilia, emoționată și nesigură, i-a spus că este însărcinată.
Atunci, Ion a știut că nu mai poate întârzia. A dus-o acasă la părinți și, chiar în acea primă vizită, i-a cerut mâna. Cu o privire hotărâtă și mâinile ușor tremurânde, a spus: „Vreau să fim o familie”. Spre surprinderea lui, mama a zâmbit și chiar a complimentat-o pe Emilia pentru frumusețea, modestia și bunul-simț de care dădea dovadă.
S-au căsătorit repede, într-un cadru intim. Nunta nu a fost grandioasă, dar a fost plină de emoție sinceră. Viața părea să le surâdă. În cele șase luni care au urmat, Ion a simțit că în sfârșit și-a găsit locul: alături de femeia pe care o iubea și de copilul care creștea în burtica ei.
Când a venit ziua cea mare, familia lui Ion a mers la maternitate pentru a cunoaște bebelușul. Emoția plutea în aer. Micuțul dormea liniștit, învelit într-o păturică albastră, cu un chip senin. Rudele îl priveau cu admirație, făcând glume despre cui seamănă. Dar, într-o clipă, atmosfera s-a schimbat.
— Nu seamănă cu Ion… deloc! — a spus mama lui, cu un ton rece și o paloare care i-a cuprins brusc fața. — Băiatul ăsta nu e al lui.
Ion a încremenit pentru o clipă, dar a încercat să o ia ca pe o reacție pripită. A râs scurt și a spus că toți bebelușii arată diferit la început și că, odată cu trecerea timpului, trăsăturile se vor clarifica.
Dar Emilia nu a reacționat la fel de calm. Cuvintele soacrei au făcut-o să se albească la față. A spus doar că se simte rău și a cerut să fie lăsată singură puțin. Ion a atribuit reacția oboselii, dar mama lui a simțit altceva. A fost o tresărire în ochii Emiliei, o spaimă pe care nu o putea uita. Iar suspiciunile au început să-i încolțească în suflet.
Peste câteva săptămâni, mama lui Ion și soțul ei au pus la cale un plan. Într-o zi în care Emilia trebuia să iasă la o întâlnire medicală, soacra s-a oferit să stea cu bebelușul. A fost atentă, tăcută și hotărâtă. A luat o mostră de ADN din salivă și, fără să spună nimic, a trimis-o la un laborator privat, împreună cu propriile probe și ale soțului ei.
Trei săptămâni mai târziu, au venit rezultatele. Cu un dosar în mână și o privire gravă, cei doi părinți au venit la Ion.
— Fiule, trebuie să vorbim. Am făcut un test ADN… și copilul nu are nicio legătură biologică cu noi.
Ion a simțit că îi fuge pământul de sub picioare. Emilia a rămas tăcută. Nu a protestat, nu a plâns. Doar și-a lăsat privirea în pământ. Atunci, pentru prima dată, Ion s-a îndoit. Dar și-a revenit repede.
— Poate e o greșeală, a spus el. Poate s-a produs o încurcătură. Voi face și eu testul mâine. Și vom vedea.
Au trecut alte trei săptămâni până au venit rezultatele. Ion deschisese plicul cu mâinile tremurând. Și, pe foaia oficială, în negru pe alb, scria: „probabilitate de paternitate 99,99%”.
Ion era tatăl copilului. Fără dubiu.
Când i-a arătat Emiliei rezultatul, aceasta a izbucnit în lacrimi. Dar nu de ușurare, ci de spaimă. Și atunci, și-a făcut curaj să-i spună tot adevărul.
— Ion… trebuie să știi ceva. Înainte să aflu că sunt însărcinată, cu doar câteva zile, tu erai plecat din oraș. Într-o seară, fostul meu iubit a venit pe neașteptate. Am vorbit puțin, i-am făcut un ceai… și de acolo nu-mi mai amintesc nimic clar. Dimineața m-am trezit dezbrăcată, în pat. N-am spus nimănui. M-am simțit murdară, vinovată, dar am sperat… am sperat că nu s-a întâmplat nimic. Când am aflat că sunt însărcinată, am crezut că e copilul tău, pentru că tu ești singurul bărbat cu care am fost, cu adevărat… Dar când mama ta a spus că bebelușul nu seamănă, m-am îngrozit. Am început să mă întreb dacă nu cumva…
S-a oprit și a izbucnit din nou în plâns. Ion a luat-o în brațe, tăcut. Niciun cuvânt de reproș. Doar o îmbrățișare caldă, protectoare.
— Dar… atunci de ce nu corespundea testul cu părinții mei? — a întrebat el, după o clipă de liniște.
Emilia a ridicat privirea, tulburată.
— Asta mă întreb și eu. Poate că… ar trebui să vorbești cu mama ta.
Și în acel moment, Ion a înțeles că în toată această poveste, adevărul abia începuse să iasă la iveală.