După moartea tatălui meu, mă așteptam la tristețe, la golul acela apăsător pe care doar pierderea unui părinte îl lasă. Ce nu mă așteptam era ca nora mea să-mi răstoarne viața, la propriu, în mijlocul curții. Și totuși, într-o singură zi, am pierdut nu doar un tată… ci și orice urmă de respect din partea unei femei în care am încercat să cred.
Eram acasă, sortând cutii cu amintiri, când am primit un apel de la avocatul tatălui meu. Citirea testamentului urma să aibă loc în câteva ore, dar eu nu puteam ajunge – eram copleșită, emoțional și fizic. Așa că l-am rugat pe fiul meu, Andrei, să meargă în locul meu.
— Sigur, mamă. Dacă ai nevoie de ajutor, vin imediat, mi-a spus el.
— Lasă, vin eu mai târziu cu lucrurile de la azil. Ne vedem după-amiază.
Am plecat singură să iau ultimele bunuri ale tatălui meu. Când asistenta mi-a înmânat o cutie mică din carton, m-a izbit o realitate pe care nu voiam s-o accept: asta era tot ce mai rămăsese fizic dintr-un om care îmi marcase toată viața. Puloverul lui preferat, Biblia cu colțurile tocite și câteva romane de mister… nimic valoros, dar neprețuit pentru sufletul meu.
Când m-am întors acasă, am avut impresia că nu recunosc locul. Curtea era un haos. Cutii răsturnate, pătura preferată a tatălui meu trântită pe iarbă, farfuriile din porțelanul mamei sparte la marginea aleii.
Și acolo, trântită pe scaunul de pe terasă, cu o cafea în mână și ochelari de soare scumpi pe nas, stătea Jeni — nora mea.
— În sfârșit ai venit, a zis zâmbind ironic. M-am cam săturat să aștept.
— Ce înseamnă toată nebunia asta? am întrebat, simțind cum sângele mi se urcă în obraji.
— Ce să însemne? M-am mutat în casa MEA. Uite și dovada, zise ridicând o hârtie.
Am privit buimacă spre presupusul testament. Părea real, avea chiar și semnătura tatălui meu.
— Tatăl tău mi-a lăsat casa. A știut cine merită, spuse Jeni pe un ton care m-a ars până-n oase.
Nu-mi venea să cred. Tata nici măcar nu o plăcea. Cum putea fi adevărat?
— Asta nu se poate… — am șoptit, sprijinindu-mă de portiera mașinii.
— Ei bine, acum e a mea. Așa că ia-ți toate bagajele și du-te.
În acel moment, Andrei a ajuns acasă. A coborât din mașină, iar când a văzut tot ce era întins pe gazon, s-a oprit, nevenindu-i să creadă.
— Ce naiba se întâmplă aici?
— Dragule… — a început Jeni, făcând pe nevinovata — fac doar ce trebuia să se facă de mult. Oricum… voiam să vorbim. Vreau divorț.
A fost ca o lovitură directă în stomac pentru Andrei.
— Ce?! Vrei să spui că… după toate astea, mai vrei și divorț?
— Am fost nefericită prea mult timp, spuse ea, de parcă totul era justificat. Vreau să mă rup de voi. De familie. De trecut.
Am simțit că explodez.
— Cum poți să arunci în aer tot ce am clădit? Cum poți să te porți așa cu băiatul meu?
— Pentru că mi-ați arătat mereu că nu sunt suficientă! a urlat ea. Asta e răzbunarea mea! Și dacă nu plecați imediat de pe proprietatea MEA, chem poliția.
Andrei își strângea pumnii. Încerca să se stăpânească. Dar eu n-am mai rezistat. Am scos telefonul și am sunat avocatul.
— Bună ziua, domnule avocat. Vă rog, spuneți-mi că nora mea minte… Nu se poate ca tata să-i fi lăsat casa…
După o clipă de tăcere, vocea lui caldă mi-a răspuns:
— Tocmai mă pregăteam să vă sun. Să vă spun că totul a fost… un test. Tatăl dumneavoastră bănuia ce fel de persoană e Jeni. A vrut să vadă dacă e demnă de această casă. N-a lăsat nimic pe numele ei.
Lacrimile mi-au țâșnit instantaneu, dar de data asta… erau de ușurare. Am început să râd.
Jeni, care ne asculta, a albit.
— La ce râzi?
— Râd pentru că, dragă Jeni, ai mușcat exact din momeala întinsă. Tata ți-a oferit o iluzie… și tu ai înghițit-o cu tot cu cârlig.
Andrei a rămas fără cuvinte.
— Nu… nu… — balbâia Jeni. — Nu poate fi adevărat!
— Ba este, i-a spus avocatul, pe difuzor. Iar casa revine fiicei domnului Gheorghe, adică mie.
Jeni s-a întors spre Andrei, disperată.
— Te rog, iartă-mă! Am greșit, dar te iubesc! A fost doar… frustrare.
Andrei o privea cu dezgust.
— Vrei divorț? Îl ai. Și nu vreau să te mai văd niciodată.
Am rămas lângă fiul meu, adunând împreună amintirile pe care Jeni le împrăștiase cu atâta cruzime.
Nu, moștenirea mea nu era o casă. Era lecția pe care tata a lăsat-o în urmă: că oamenii se arată în toată goliciunea lor atunci când cred că pot obține ceva fără să lupte pentru el.
Și mai ales… că uneori, karma nu vine încet. Vine în ziua în care ai cel mai mult tupeu.