Când socrul meu a izbucnit de furie pentru o găleată răsturnată, tunând: „Ai uitat în casa cui locuiești?”, am simțit cum mi se ridică sângele la cap. Îmi tremura mâna pe coada mopului. Nu de spaimă, ci de revoltă. Eram acolo de un an, făcând curat, gătind și păstrând o liniște grea — iar acum eram certată de parcă aș fi fost o chiriașă obraznică.
Când m-am măritat cu Andrei, i-am spus clar un singur lucru: vreau să avem casa noastră. Doar a noastră.
Dar el a venit cu un plan „temporar”: să stăm la părinții lui câteva luni, să punem bani deoparte, fără chirie, fără facturi — un salt rapid spre visul nostru. L-am crezut. Am vrut să-l cred. Și m-am mutat înapoi în dormitorul lui de adolescent.
Viața într-o capsulă a trecutului
Casa socrilor mei părea blocată în timp. Totul era acoperit cu dantele și folii de plastic. Canapeaua? Sub husă. Masa? Dantelă protejată cu plastic. Chiar și telecomanda avea o pungă lipită deasupra.
Soacra mea era rece, politicoasă, mereu cu zâmbetul acela forțat. Îmi explica, de exemplu, că farfuriile „bune” se folosesc doar duminica, în familie — de parcă eu n-aș fi tot familie. Rearanja fiecare obiect după mine, de parcă aș fi infectat casa cu prezența mea.
Iar socrul? Nici nu se prefăcea că mă place. Îmi vorbea rar, și doar ca să mă corecteze. Nu îi convenea cum încarc mașina de spălat vase, cum împăturesc prosoapele, cum calc pe parchet. Orice făceam, era greșit.
Am înghițit în sec luni întregi. Făceam curat în băi pe care nici nu le foloseam. Găteam fripturi de duminică și ciorbe elaborate, în timp ce ei se uitau la mine ca la o servitoare prost instruită.
Dar Andrei, seara, îmi șoptea „Te iubesc”, „E doar pentru puțin timp”, „Vom avea în curând locul nostru”. Cuvântul ăla, „curând”, m-a ținut pe linia de plutire. Dar în final a devenit o formă de chin.
Un an într-un muzeu care nu era al meu
Trecuseră 12 luni. Și încă trăiam ca o invitată. Ba nu — invitații nu curăță vasele sau podelele cu mopul. Eu devenisem forța de muncă nevăzută. Spălam, aspiram, găteam. Și totuși… nici măcar pe nume nu mă striga socrul meu. Eram „fata”, „soția lui Andrei” sau „ea”.
Până într-o zi.
Tocmai terminasem de spălat podeaua din bucătărie când el a intrat cu cizmele pline de noroi. A agățat cu vârful uneia găleata de mop și a vărsat tot conținutul pe podea. Mi-au sărit stropi pe glezne. Mi s-au udat șosetele. M-am uitat la dâra de apă amestecată cu murdărie… și ceva s-a rupt în mine.
— Ai putea, te rog, să fii puțin mai atent? am spus, calm, dar epuizată.
El s-a întors spre mine cu privirea umflată de furie.
— Ai uitat în casa cui locuiești? a zbierat. Eu am construit-o! Tu n-ai pus o mătură în mână de când ai venit! Ai tupeul să mă cerți?
Am înghețat. Dar nu de teamă. De furie. Tăcerea mea de un an explodase.
— N-am măturat?! Cine crezi că face curat aici? Zâna podelelor? am spus, ridicând mopul. Eu curăț în fiecare zi! Am spălat vasul de toaletă după serile voastre cu usturoi! Am împăturat lenjeria de dantelă a soției dumneavoastră! Voi n-ați ridicat un deget, dar eu sunt cea nerecunoscătoare?
Andrei intrase și el, tras de țipete. A privit în tăcere toată scena. Tatăl lui urla, eu tremuram. Și el? N-a zis nimic. Nici măcar un cuvânt. Bărbatul care-mi spunea că mă iubește m-a lăsat singură în bătălia cu părinții lui.
Tăcerea lui a spus totul
În acea noapte, i-am spus clar:
— Ai o săptămână. Fie ne mutăm, fie plec eu. La mama. Și-ți las timp să te hotărăști cu cine ești căsătorit: cu mine sau cu părinții tăi.
L-am văzut alb la față.
— Nu… Nu glumești, nu?
— Nu mai glumesc de mult. Ai zis că plecăm de Crăciun. E vară. Nu mai pot să fiu invizibilă în casa asta. Nu mai pot să fiu umilită.
A doua zi, de parcă i se aprinsese un bec, mi-a spus de cabana unchiului său, aflată la câțiva kilometri. „Uitasem de ea,” mi-a zis. Serios? Uitasem?
Libertatea avea miros de vopsea nouă
Ne-am mutat în weekend. Soacra a stat în ușă cu o privire confuză, de parcă încerca să înțeleagă de ce ne pleacă ajutorul casnic. Socrul n-a ieșit. Nici n-a spus „la revedere”.
Câțiva ani mai târziu, am cumpărat un apartament mic, dar al nostru. Pereții erau colorați, aveam poze peste tot, și da — uneori lăsam vase în chiuvetă și nu simțeam nicio vină.
Iar luna trecută, i-am spus lui Andrei că sunt însărcinată. A plâns. Am vorbit despre bebeluș, despre cum îl vom crește, despre viitor. N-am pomenit nici măcar o dată despre părinții lui.
Tatăl lui nu mi-a spus nici acum un cuvânt. Nici după ani. Soacra mai sună uneori, când vrea ceva. O dată a încercat să-și ceară scuze în numele lui, dar… era prea târziu.
Demnitatea nu se negociază
Nu am nevoie de scuze de la cineva care nu m-a considerat niciodată demnă de respect. Demnitatea nu se cerșește. Unii oameni trăiesc în lumi prea înguste pentru a vedea valoarea altora — și e alegerea lor să trăiască așa.
Eu am ales altceva: o casă în care sunt văzută, un soț care m-a ales pe mine cu adevărat, și un copil care va crește știind că mama lui nu s-a lăsat niciodată călcată în picioare.