Când ne-am mutat temporar la mama mea, părea o soluție logică. Eu și Rareș ne logodisem recent și voiam să strângem bani pentru un apartament al nostru. Mama ne-a primit cu brațele deschise, ne-a dat camera de oaspeți și a început, fără să-i cerem, să ne spele hainele și să ne pună masa.
Părea o înțelegere perfectă. Doar că, în loc să ne apropie ca familie, perioada aceea ne-a dus în punctul în care am ajuns să ne mutăm pe furiș, într-o zi de marți, fără să spunem nimic.
Totul părea liniștit… până au început să dispară banii
Rareș e genul de bărbat liniștit, atent la detalii și foarte cumpătat cu banii. Așa că, atunci când într-o seară, în timp ce mâncam spaghete, a lăsat furculița jos și a spus cu voce joasă: „Mi-au dispărut niște bani din portofel,” am simțit cum mi se încleștează stomacul.
Mama a ridicat sprâncenele. „Cum adică ți-au dispărut?”
„Aveam 3.000 de lei într-un buzunar lateral. Azi dimineață mai erau doar 2.500.”
Pauză. Tacere grea.
Mama a început să râdă ușor, nervos. „Poate ai cheltuit și ai uitat?”
Dar Rareș a clătinat din cap. „Nu am uitat.”
Răspunsul ei a fost fulgerător: „Ce încerci să spui? Că eu i-am luat?”
A ridicat tonul, a început să gesticuleze și în două minute deja trântise ușa dormitorului în urma ei.
Rareș a oftat adânc, simțindu-se vinovat de reacția ei.
„N-am vrut să o supăr… dar ceva nu e în regulă.”
„Hai să fim atenți câteva zile,” i-am zis. „Poate o să înțelegem ce se întâmplă.”
Adevărul a ieșit la iveală într-o noapte tăcută
Trei zile mai târziu, m-am trezit pe la 2 dimineața cu o sete cumplită. M-am strecurat ușor din pat, să nu-l trezesc pe Rareș, și m-am dus în bucătărie. Acolo, în lumina slabă de la hotă, am înghețat.
Mama. În cămașa ei de noapte, în picioarele goale, stătea sprijinită de blat. Ținea în mână portofelul lui Rareș.
L-a deschis calm, a scos două bancnote de câte o sută de lei, le-a împăturit cu grijă și a ieșit din cameră fără nicio urmă de vinovăție. Nu s-a speriat când m-a văzut. Nici măcar nu a părut rușinată. Doar m-a privit scurt, apoi a pus portofelul exact la loc, pe masa de lângă geantă, și s-a întors spre camera ei.
„Mamă?” am șoptit.
S-a întors, nepăsătoare.
„Doar iau o mică taxă de chirie. Voi stați aici, mâncați, eu fac curat, gătesc… Nu cred că e o crimă.”
Am clipit de parcă aș fi fost lovită. „Dar… nu ne-ai spus niciodată că vrei chirie.”
„Pentru că știam că n-o să oferiți. Așa că iau ce mi se cuvine.”
Am simțit cum mi se frânge ceva în mine. Nu era vorba despre bani, ci despre încredere.
„Nu poți fura și apoi pretinde că ai dreptate.”
„Ah, nu fi dramatică, Sandra,” a replicat ea sec. „Voi doi v-ați instalat ca-ntr-un hotel și eu sunt camerista.”
„Atunci de ce ai mințit când Rareș ți-a spus despre bani?”
S-a încruntat. „Pentru că s-a purtat cu mine ca un anchetator. N-aveam de gând să stau să dau explicații.”
Am înțeles atunci totul. Mama mea nu era disperată. Nu era falită. Doar simțea că are un drept — și îl lua fără să ceară voie.
Decizia grea, dar necesară
Dimineața, în timp ce Rareș se spăla pe dinți, am intrat în baie și i-am spus:
„A fost mama. Eu am văzut.”
A tăcut o clipă, apoi a spus doar atât: „E timpul să plecăm.”
În trei zile, ne-am mutat într-un apartament închiriat, modest, dar doar al nostru. Cu mobilă veche, o bucătărie minusculă și un duș care scârțâia. Dar era liniște. Și era sincer.
Am plecat într-o zi când mama era la cumpărături. Am lăsat cheia pe tejghea și un bilețel pe care scria:
„Avem nevoie de spațiu. Știi de ce.”
Împăcarea — cu limite
Două săptămâni n-am auzit nimic. Apoi, într-o după-amiază, telefonul a sunat. Era ea.
A fost o pauză lungă. Apoi, cu o voce spartă, a spus:
„Am greșit. Îmi pare rău.”
Am tăcut. Îmi simțeam inima grea. În minte îmi rulau imagini cu ea făcând clătite dimineața, fredonând melodii vechi și punând mâna pe fruntea mea când aveam febră.
„Te iert,” i-am spus într-un final. „Dar nu ne vom mai întoarce.”
„Înțeleg,” a șoptit.
Acum o vedem rar. Sună înainte. Bate la ușă. Vine cu plăcintă, nu cu pretenții. Nu mai atinge niciodată portofelul lui Rareș.
De la distanță, mama e din nou mama pe care o știam. Și, chiar dacă rana nu s-a închis complet, am învățat ceva important: uneori, pentru a-ți salva relația cu cineva drag, trebuie să o reconstruiești de la distanță.