Mă numesc Irina și, la 32 de ani, îmi împărțeam viața între două joburi, o relație care începuse frumos și o casă construită cu sudoare, dar nu și cu drepturi egale. Timp de trei ani, am pus umărul, am renunțat la vacanțe, la confort, la spațiu, ca să ajung într-o zi să fiu tratată ca un simplu chiriaș de către soacra mea, în propria mea locuință.
Într-o dimineață, stăteam în bucătărie, cu aburul cafelei ridicându-se leneș din cană, în timp ce o urmăream pe doamna Silvia, mama lui Radu, frunzărind niște hârtii pe tabletă. Avea expresia aceea sobră, de femeie care știe exact ce vrea, și tonul autoritar care nu lăsa loc de dialog.
— Am făcut niște calcule, Irina, și renovarea etajului o să coste mai mult decât anticipasem, a spus ea.
M-am oprit cu cana în aer.
— Cât mai mult?
— Suficient cât să punem proiectul pe pauză. Pe termen nedefinit. Îmi pare rău, draga mea, dar nu e momentul potrivit.
M-a izbit ca un duș rece.
— Cum adică „nu e momentul”? Radu și cu mine am pus bani deoparte pentru asta. Etajul era al nostru. Camera copilului, biroul, toate planurile…
— Am spus că o să mă gândesc, nu că am promis, a replicat ea calm. Și, să nu uităm, casa este a mea. Pe numele meu. Eu am decis. Tu ai ajutat, da, dar ai vopsit niște pereți, nu ai pus temelia!
Mi-a înțepenit maxilarul.
Fix atunci a intrat Radu pe ușă.
— Ce fac fetele mele preferate?
— Soția ta se pare că are impresia că etajul îi aparține, a râs mama lui.
— Radu… spune-i! Îți amintești ce am stabilit?
Radu s-a scărpinat în creștet, evitându-mi privirea.
— Poate ar trebui să nu ne grăbim. Suntem bine jos. Ce rost are să stricăm armonia?
— Serios? Dormim de luni de zile pe o canapea extensibilă! Dormitorul nostru e atelierul mamei tale de croitorie! Cât mai e „temporar”?
Soacra a ridicat tonul.
— Irina, casa e a mea! Dacă nu-ți convine, poți căuta altceva.
Am rămas mută. Apoi, am răspuns simplu:
— Bine.
Dar în noaptea aceea, n-am dormit. Am adunat fiecare dovadă, fiecare chitanță, fiecare transfer bancar din ultimii trei ani. Și dimineața următoare, am plecat devreme. În fața tribunalului județean, cu un dosar gros în brațe, am simțit pentru prima dată liniște.
— Unde ești? m-a sunat Radu. Mama a făcut clătite.
— Mă ocup de ceva important. Revin mai târziu.
Șapte zile am lipsit. Când m-am întors, Silvia era în ușă, roșie la față, agitată, cu o scrisoare mototolită în mână.
— Ce-ai făcut, Irina?! Ai depus o ipotecă pe casa mea?
— Corectare: casa noastră. Și da, mi-am protejat partea.
— Nu ai niciun drept!
Am intrat calmă, așezând sacoșele cu cumpărături.
— Ba da. Uite documentele. 67.000 de lei, contribuție directă. Plus ore de muncă, decizii comune, efort.
Radu a apărut, nedumerit:
— Ce se întâmplă aici?
— Soția ta vrea să-mi ia casa! a strigat Silvia.
— Nu vreau să-ți iau nimic, am spus. Vreau doar ceea ce mi se cuvine. Ai două opțiuni: îmi răscumperi partea, sau vindem și împărțim.
Silvia a pufnit.
— Glumești?
— Nu. Și dacă te gândești la escrocherii, te anunț că orice vânzare sub valoarea reală, către rude, poate fi considerată fraudă. Am și un avocat care s-ar bucura să explice mai bine.
S-a lăsat liniște. În zilele următoare, a venit cu un „investitor” — un văr de-al ei, care mi-a oferit o sumă derizorie.
— Mulțumesc, dar refuz. Și dacă încerci din nou, domnul Wills de la ANAF e deja informat, am spus, închizând ușa în fața lor.
Până la urmă, Silvia a cedat. Am pus casa la vânzare, iar profitul a fost peste așteptări. În ziua mutării, am simțit în sfârșit că respir.
Radu stătea lângă mine în livingul gol.
— Nu-mi vine să cred că plecăm…
— Putem începe de la zero. Cu reguli clare. Fără mame, fără manipulări.
— A fost greu pentru ea…
— Știu. Dar și pentru mine. Am trimis un coș cu fructe, în semn de recunoștință. Știi ce scria pe felicitare?
El a clătinat din cap.
— „Mulțumesc că m-ai învățat că uneori trebuie să lupți pentru ceea ce iubești.”
Două zile mai târziu, Radu a apărut la ușa noului meu apartament, cu o valiză și un buchet de trandafiri.
— Te aleg pe tine, Irina. Îmi pare rău că n-am făcut-o mai devreme.
— Și mama ta?
— Merge la terapie. Am pus niște limite. I-am spus că dacă vrea să facă parte din viața noastră, trebuie să respecte ce e sacru pentru mine: căsnicia noastră.
— Bine. Atunci să începem. Dar de data asta, construim ceva al nostru. De la fundație până la acoperiș.
Și poate, uneori, răzbunarea nu înseamnă ceartă. Ci înseamnă să te ridici, să construiești cu demnitate și să arăți lumii că nu te lași călcată în picioare. Mai ales când dragostea merită luptă.