Mă cheamă Freya și, cu doar câteva zile în urmă, îmi începeam viața de femeie căsătorită, entuziasmată și încrezătoare. Mă mutasem în conacul impresionant al familiei lui George, soțul meu — o vilă somptuoasă, cu arcade impunătoare, scări de marmură, camere spațioase și o grădină înfloritoare care părea desprinsă dintr-o poveste. Totul părea perfect… cel puțin la exterior.
George voia să mă instalez înainte să plecăm în luna de miere, un sejur romantic pe Coasta de Azur. Dar în loc de liniște și iubire, am găsit un adevăr sfâșietor.
Încă din prima zi, am simțit că nu sunt binevenită. Valerie, femeia care se ocupa de gospodărie, mă privea rece, cu o tăcere care spunea mai mult decât cuvintele. Nu o cunoșteam, dar în ochii ei părea că se ascunde ceva mai mult decât o simplă antipatie.
Într-o dimineață, la câteva zile după ce mă mutasem, m-am decis să pregătesc un mic dejun pentru toată familia. Fratele și sora mai mici ai lui George încă locuiau acolo, așa că voiam să fac o impresie bună.
Valerie mă supraveghea atent în timp ce găteam, lustruind blaturile cu mișcări nervoase. Mi-am întins mâna peste masă să-mi iau telefonul, dar nu mai era acolo.
— Ai văzut telefonul meu? am întrebat-o.
— Nu, a răspuns sec, fără să-mi ridice ochii în ochi. Aș termina micul dejun mai repede, dacă aș fi în locul tău. Familia nu-i răbdătoare.
Am continuat să gătesc, dar neliniștea mi se așezase pe umeri. Când Valerie a plecat, am găsit telefonul pe scaunul unde tocmai stătuse. Ecranul era aprins și un mesaj anonim îmi făcea sângele să înghețe:
„Deschide sertarul din stânga sus al soțului tău. Apoi FUGI.”
M-am dus tremurând în dormitorul nostru. Valerie făcuse deja patul, iar hainele mele erau frumos împăturite. Sertarul era exact acolo unde mi se spusese. Mâinile îmi tremurau când l-am deschis.
În interior, am găsit un mănunchi de scrisori legate cu o panglică veche și o cheie ruginită.
Scrisorile? Toate erau scrise de George către o femeie pe nume Elena. Fiecare frază era o declarație de dragoste. Spunea că o iubește, că visează la o viață împreună cu ea. Ultima era un adio. Data de pe plic m-a dărâmat: era scrisă cu doar trei zile înainte să mă ceară în căsătorie.
Am strâns cheia în palmă, întrebându-mă unde se potrivește. Sora lui George, Ivy, a văzut-o și mi-a spus:
— Pare cheia podului. George obișnuia să stea acolo. Eu n-am mai urcat de ani, mi se pare sumbru locul ăla.
Am urcat cu inima strânsă. Podeaua scârțâia, iar aerul era greu. Când am aprins lumina, m-am blocat.
Pereții erau acoperiți cu fotografii. George și o femeie — frumoasă, zâmbitoare, îndrăgostită. Elena, fără îndoială. În fiecare cadru, păreau un cuplu perfect. Într-o imagine, dansau într-o curte. Sub ea era lipită o ecografie.
Elena era însărcinată. Cu copilul lui George. Un fior rece mi-a străbătut coloana. Cum a putut să-mi ascundă așa ceva?
M-am prăbușit în fotoliul din cameră și am privit fiecare detaliu, încercând să înțeleg.
— Freya? a spus o voce în spatele meu.
M-am întors brusc. Era Valerie.
— Nu voiam să afli așa, a spus ea cu o tristețe sinceră.
— Tu… știai? am întrebat, deși intuiam deja răspunsul.
— Elena e sora mea. Mi-a dat scrisorile. Eu le-am pus în sertar. Am crezut că meriți să știi adevărul.
Apoi mi-a spus totul.
În urmă cu doi ani, când pregăteau petrecerea de Crăciun, Valerie o rugase pe Elena să ajute. Atunci l-a cunoscut pe George. Povestea lor a fost rapidă, intensă. El i-a promis că o va apăra în fața familiei, că o va iubi mereu. Dar când a aflat că bebelușul avea sindrom Down, a dispărut. A spus că nu e pregătit pentru o astfel de responsabilitate.
M-am dus cu Valerie în sufragerie. George lipsea, dar părinții lui și frații erau acolo. Le-am povestit tot. Valerie a completat cu detaliile despre Elena și copil.
Când George a intrat în cameră și ne-a auzit, a înlemnit. Fața lui trăda vina.
— E adevărat? a întrebat tatăl lui, cu voce gravă.
George n-a spus nimic. Tăcerea lui era mai grăitoare decât orice răspuns.
Ce a urmat s-a petrecut repede: a fost dezmoștenit, iar partea lui din avere a fost direcționată către Elena și copilul ei.
Eu? Am cerut divorțul, iar George nici măcar nu a încercat să mă oprească. Era mai afectat de pierderea banilor decât de pierderea mea.
Părinții lui mi-au oferit o parte din bunurile ce-i fuseseră destinate lui. Le-am vândut, și cu banii am făcut ceva cu adevărat important: am fondat, împreună cu Valerie și mama lui George, o fundație pentru copiii cu dizabilități. În cinstea acelui copil pe care el îl considerase o povară.
Astăzi, fundația crește și ajută zeci de familii. Iar eu mi-am regăsit liniștea. Nu într-un basm, ci într-o luptă dusă cu demnitate.
Tu ce ai fi făcut în locul meu?