Pe când lustruiam o lingură cu un prosop curat, soțul meu, Tudor, a intrat val-vârtej în bucătărie. Avea fața încruntată și gesturile grăbite, ca de obicei când simțea că lumea se învârte în jurul lui.
— Nu uita că mâine seara avem vizita aceea importantă, a spus scurt, trăgându-și cravata ca și cum îl strangula.
— Nu am uitat, i-am răspuns liniștită.
— La șapte începem. Ai grijă să fie totul impecabil și… mai bine ai sta în dormitor pe durata cinei. E o seară de afaceri serioasă.
Cuvintele lui au căzut greu, ca un ciocan de lemn pe masă. O parte din mine voia să izbucnească. Dar alta, cea mai tăcută și mai calculată, a zâmbit amar.
— Sunt totuși soția ta, Tudor.
— Nu în seara aceea, a râs scurt, fără urmă de umor. Atunci vreau doar să fii… decor. Aranjează masa, servește mâncarea și nu te băga, te rog.
Și-a încheiat discursul cu o remarcă despre vinul care nu era încă rece și a plecat în dormitor fără să privească înapoi.
Am rămas singură în liniștea rece a bucătăriei, privind prin geam. Nu chipul meu mi-a atras atenția, ci perdelele cusute cu mâinile mele, florile îngrijite cu grijă, masa pe care o revopsisem în primăvară. Munca mea. Casa mea. Și totuși, devenisem invizibilă în ea.
În doisprezece ani de căsnicie, renunțasem la multe. Studioul meu de design grafic fusese primul sacrificat. Mă mutasem de două ori pentru cariera lui Tudor, pierzând tot ce construisem, tot ce eram. L-am ajutat la proiecte, la prezentări, fără să primesc vreodată recunoaștere.
Și acum voia să fiu o fantomă. Să exist doar pentru a susține imaginea lui.
În noaptea aceea, nu m-am certat cu el. Dar am decis ceva. Am decis că era ultima oară când acceptam un astfel de tratament.
Dimineața următoare, Tudor dormea liniștit, cu o mână întinsă spre partea mea din pat. Iar eu, pentru prima dată după multă vreme, nu mai simțeam nimic.
Cât timp el era la sală, eu am început pregătirile. Am curățat casa ca pentru o inspecție. Am gătit meniul lui preferat și desertul fără gluten pentru soția șefului său, care avea intoleranță. Am scos farfuriile bune, am aranjat masa ca în reviste. Am îmbrăcat chiar și puloverul lui preferat – acel maro banal care, spunea el, „nu atrage atenția.”
Dar ceea ce Tudor nu știa era că eu îmi reluasem cariera. Pe ascuns. Lucrai cu clienți folosind numele meu de fată, aveam propriul portofoliu și deja construiam ceva al meu. Printre acei clienți se afla și… soția șefului lui, Bianca.
O cunoscusem la o gală caritabilă. Am râs împreună de logo-ul ridicol al evenimentului, și i-am dat o carte de vizită. De-atunci, lucrasem intens cu ea, fără să știe cine sunt de fapt. Și nici eu nu i-am spus că soțul meu era… Tudor, asociatul soțului ei.
În ziua cinei, Bianca și soțul ei, domnul Radu, au apărut la ora stabilită, însoțiți de alte două cupluri din firmă. Tudor radia de mândrie, jucându-și perfect rolul.
— Soția mea… va fi pe aici, a spus el, făcând un gest vag în direcția mea.
Nu m-a prezentat. Nici măcar nu mi-a rostit numele.
Am tăcut. Le-am luat paltoanele, am turnat vinul, am adus aperitivele. O servitoare de lux într-o casă în care nu mai eram demult invitată.
În timpul cinei, am ieșit și intrat în tăcere. Doar pantofii mei moale se mai mișcau, fără sunet, pe podeaua de lemn.
La desert, am pus pe masă o tartă cu lămâie adusă de Bianca și tortul meu de ciocolată. În timp ce plecam, ea mi-a prins privirea.
— Ai gătit tu toate astea? a întrebat zâmbind. Sunt delicioase!
— Da. Mă bucur că vă plac.
— Dar de ce nu te așezi și tu? Meriți să te bucuri de seară, ai muncit mult.
Am zâmbit scurt.
— În seara asta sunt doar un decor.
Ea m-a privit atent. Și-a înclinat capul.
— Îmi pari cunoscută. Ne-am mai întâlnit?
Am lăsat tăcerea să vorbească, apoi am spus calm:
— Mulțumesc pentru oportunitatea de a lucra la brandul tău, Bianca. A fost o experiență minunată.
Ochii i s-au mărit.
— Tu ești?! Adina? Cea cu proiectul de rebranding?! Oh, Doamne! Nu-mi vine să cred!
— Vinovată, i-am răspuns cu un zâmbet blând.
A izbucnit în râs. Și i-a spus soțului că site-ul pe care-l lansasem îi adusese deja trei investitori. Întreaga masă a tăcut. Tudor s-a înroșit. Radu s-a uitat interesat.
Am lăsat momentul să plutească în aer, apoi m-am retras în bucătărie.
Când ultimul invitat a plecat, Tudor a venit în grabă spre mine, vizibil iritat.
— Ce a fost toată scena asta? Ai sabotat totul! Ai vrut să mă umilești?
— Nu, i-am spus. Am vrut doar să exist.
A ridicat tonul. M-a acuzat că am lucrat pe la spatele lui, că l-am trădat. Că l-am făcut să pară mic în fața șefului.
— Ai cerut să fiu invizibilă. Să nu exist. Dar nu mai pot face asta. Tu nu mă mai vezi de ani de zile, Tudor. Și eu m-am săturat să nu exist.
Am luat plicul maro din birou. Era deja semnat. Actele de divorț. Totul pregătit.
Nu aveam copii, nimic de negociat. Doar libertatea mea.
Tudor a rămas fără cuvinte. A plecat dimineața devreme. Nici nu știu unde.
Eu, în schimb, am început ziua cu o cafea tare, un zâmbet larg și o întâlnire cu o nouă clientă. O antreprenoare curajoasă, ca mine. Căuta o identitate vizuală care să transmită căldură, echilibru și libertate.
Exact ce devenisem eu.
Am transformat biroul fostului meu soț în studio. Am comandat o canapea nouă. Și în ultima scrisoare pe care i-am trimis-o vreodată, am scris simplu:
„Dacă îți tratezi soția ca pe o piesă de mobilier, să nu te mire când ea decide să-și ia casa cu totul.”
Și eu am făcut exact asta.