Timpul a trecut greu în munți. Zilele erau reci, iar nopțile păreau nesfârșite. Elena se obișnuia încet cu zgomotul vântului și trosnetul lemnelor din sobă. De multe ori, stătea în tăcere și asculta ecoul muntelui, întrebându-se dacă viața ei se va schimba vreodată.
Într-o dimineață, când afară ningea mărunt, Beni a venit timid la ea. Ținea în mână o piatră rotundă. „E pentru tine”, i-a spus rușinat. Elena a simțit cum ceva i se încălzește în suflet. A zâmbit pentru prima dată sincer. Poate, doar poate, nu era totul pierdut.
Cu fiecare zi, între ea și copii s-a țesut o legătură fină, aproape nevăzută. Îi învăța să facă plăcinte, să strângă flori de câmp, să cânte cântece vechi. Maria, care la început o privea cu dispreț, a început să-i ceară sfaturi. Călin observa schimbarea, dar tăcea. Îi plăcea liniștea care se așternuse în casă.
Într-o seară, când s-a întors ud până la piele din pădure, Elena i-a întins o cană de ceai fierbinte. Mâinile lor s-au atins pentru o clipă. „Mulțumesc”, a spus el scurt. Ea a dat din cap, fără cuvinte. În acea clipă, s-a întâmplat ceva ce niciunul nu voia să recunoască — o scânteie mică, ascunsă sub tăcerea lor zilnică.
Primăvara a venit cu zorii soarelui peste crestele încă albe. Elena își pierduse din greutate fără să-și dea seama, iar obrajii îi înfloriseră. Învățase să care lemne, să spele în râu, să gătească fără rețete. Când a coborât la sat pentru prima dată după luni de zile, femeile au rămas uimite. „Ești alt om”, i-au spus. Ea a zâmbit. „Poate că, pentru prima dată, sunt eu însămi.”
Într-o seară, Călin a venit acasă mai devreme. Copiii dormeau, iar focul ardea domol. „Elena”, a spus el încet, „știi, n-am vrut să te aduc aici așa. Am crezut că o să ne urăști pe toți.” Ea a ridicat privirea spre el, surprinsă. „Și totuși, n-am putut să plec”, i-a răspuns.
El s-a apropiat și i-a luat mâna. „Mulțumesc că n-ai renunțat la noi.” În ochii lui era o blândețe pe care ea n-o mai văzuse niciodată. Pentru prima dată, casa aceea mică nu i s-a mai părut o închisoare, ci un loc unde viața ei putea începe din nou.
Călin a făcut un pas în spate, privind-o cum își strângea părul și stingea lampa. „Ești puternică, Elena. Mai puternică decât mine.” Ea a zâmbit ușor. „Nu, doar am învățat că uneori dragostea nu vine cu flori și promisiuni, ci cu lemne tăiate și tăceri care spun mai mult decât orice cuvânt.”
În noaptea aceea, vântul s-a potolit. Iar sus, în munți, o femeie care fusese cândva o fetiță speriată a învățat că uneori destinul nu e o pedeapsă, ci un drum spre puterea de a te regăsi. Iar dragostea, oricât de neașteptată ar fi, se naște exact acolo unde inima nu mai spera.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.