În ziua aceea am plecat spre casă cu ochii în lacrimi și inima tremurând. Țineam plicul strâns la piept, iar Mia dormea liniștită pe bancheta din spate. Încercam să-mi dau seama cine ar fi putut face un gest atât de frumos, dar nu aveam nicio idee. Pe bilet era doar litera „S.”, nimic mai mult.
Ajunsă acasă, mama m-a privit surprinsă. „Ce-i cu tine, dragă? Ai plâns?”
I-am arătat plicul și biletul, iar ochii ei s-au umezit instant. „Vezi, ți-am zis eu că binele se întoarce. Cineva te-a văzut și a înțeles prin ce treci.”
Am așezat banii într-o cutie mică, sub icoana din dormitor. Nu pentru că aș fi vrut să-i păstrez ca avere, ci ca pe o amintire — un semn că nu sunt singură, oricât de grea ar fi viața.
În zilele următoare, de fiecare dată când mergeam la spălătorie, mă uitam atent în jur. Căutam chipul acela necunoscut, „îngerul” care mi-a întins o mână atunci când nu mai aveam putere. Nu l-am văzut niciodată. Dar, într-un fel, simțeam că e acolo, undeva, printre oameni.
Timpul a trecut. Mia a crescut, a început grădinița, iar eu mi-am schimbat serviciul. Am reușit să mă mut cu chirie într-un apartament mic, dar curat. Într-o seară, când am deschis portofelul, biletul era tot acolo. Scrisul se mai ștersese puțin, dar cuvintele aveau același efect — mă făceau să respir adânc și să-mi amintesc că nu e rușine să obosești.
Într-o zi, după ce am terminat tura de la farmacie, o femeie în vârstă a venit la tejghea. Tremura toată și mi-a spus că nu are suficienți bani pentru medicamentele soțului ei. Am simțit un nod în gât. Fără să stau pe gânduri, am scos 100 de lei din portofel și i-am întins bancnota.
„Luați, doamnă. Nu-i nimic. O să fie bine.”
Când a plecat, am deschis portofelul și am văzut din nou biletul. Mi s-a părut că litera „S.” zâmbea. Poate era doar în mintea mea, dar am înțeles ceva atunci: gesturile bune nu trebuie explicate. Ele se duc mai departe, de la un om la altul, ca o torță aprinsă care nu se stinge niciodată.
Seara, acasă, Mia mi-a sărit în brațe. „Mami, de ce zâmbești?”
„Pentru că astăzi am întâlnit un înger, draga mea. Dar de data asta, eu am fost îngerul.”
Ea a râs și m-a strâns mai tare. În clipa aceea am simțit că viața, cu toate greutățile ei, poate fi frumoasă. Nu pentru că e ușoară, ci pentru că, undeva între lacrimi și speranță, oamenii încă știu să fie buni.
Și poate că „S.” nu a fost un om anume, ci un semn trimis la momentul potrivit. Un semn că Dumnezeu lucrează prin oameni simpli, care trec neobservați, dar lasă în urma lor lumină.
De atunci, de fiecare dată când văd pe cineva obosit, cu ochii triști, mă opresc. Zâmbesc, spun o vorbă bună, sau las un bilet mic, anonim. Pentru că știu cum e să primești o minune într-o zi în care nu mai crezi în ele.
Iar într-o lume în care toți se grăbesc, uneori cel mai frumos dar este să te oprești o clipă… și să vezi.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.