Cu câteva luni înainte de nuntă, ne uitam la un videoclip pe telefonul lui Andrei. Eram întinși în pat, iar ecranul arunca umbre jucăușe pe cearceafuri, în timp ce el râdea cu lacrimi la o scenă virală: un mire își arunca mireasa în piscină, în timpul ședinței foto de nuntă.
— Ha-ha, doamne, e genial! a spus el, ștergându-și ochii. Imaginează-ți să facem și noi așa ceva!
Nu i-am împărtășit entuziasmul.
— Andrei, dacă vreodată, fie și ca glumă, te gândești să faci asta, mă ridic și plec. Nu glumesc.
M-a tras ușor lângă el și m-a sărutat pe frunte.
— Bine, iubita mea. Nu se va întâmpla.
Am lăsat discuția acolo. Sau cel puțin așa am crezut.
Nunta noastră a fost exact cum visasem: plină de emoție, rafinată, cu oameni dragi și o atmosferă aproape ireală. Țin minte cum tata mi-a strâns mâna cu puțin mai multă fermitate înainte de a mă conduce spre altar, cum florile de bujori miroseau în aerul cald, cum Andrei tremura ușor când mi-a pus verigheta.
Rochia mea a fost creația unui vis. Tul fin de culoarea fildeșului, broderii delicate cusute manual, nasturi perlați pe spate – o rochie care mă făcea să mă simt femeie, artistă și mireasă deodată.
După ceremonie, fotograful ne-a propus câteva cadre lângă piscina de pe domeniu. Nu m-am gândit prea mult – lumina era aurie, liniștită, iar invitații se mutau deja spre recepție.
Andrei m-a luat de mână și mi-a spus zâmbind:
— Ai încredere în mine, nu?
— Bineînțeles. Dar ține minte: fără surprize, da?
A zâmbit. Apoi ne-a poziționat pentru o poză clasică: el în spatele meu, cu brațele în jurul taliei, aplecându-mă ușor, așa cum văzusem în reviste.
Și, dintr-odată, brațele au dispărut.
Nu a fost un accident. Nu a fost un pas greșit. A fost o decizie. O trădare mascată în glumă.
Am căzut în piscină, cu tot cu rochia grea, care m-a tras imediat în jos. Apa rece mi-a tăiat respirația. Mă zbăteam să ies la suprafață, simțind cum valurile îmi spălau machiajul și îmi distrugeau buclele cu grijă făcute.
Când am reușit să-mi ridic capul, l-am văzut pe Andrei râzând cu cavalerii de onoare. Dădeau palme și țipau:
— A fost epic, frate! O să rupă internetul!
Fotograful stătea nemișcat. Liniște. Nimeni nu râdea în afară de ei.
Am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu cu zgomot, ci în tăcere. Ca o poartă care se închide și nu se mai deschide niciodată.
— Ana, vino aici, draga mea.
Vocea calmă a tatălui meu a spart liniștea. S-a apropiat de piscină, s-a aplecat și mi-a întins mâna. Nu a zis nimic altcuiva. Nu s-a uitat la Andrei. Doar la mine.
L-am prins fără ezitare.
M-a scos din apă cu grijă, ca pe un lucru prețios. Apoi și-a scos sacoul și mi l-a pus pe umeri. Greutatea lui m-a încălzit instantaneu, ca o protecție.
Mi-a dat o șuviță udă după ureche și mi-a șoptit:
— Ești în siguranță acum.
S-a întors apoi către Andrei. Calm, fără dram de furie teatrală.
— S-a terminat, a spus el. Și pentru ea, și pentru tine.
Recepția s-a anulat fără scandal. Mama a vorbit cu managerul locației, iar în mai puțin de o jumătate de oră, totul era strâns.
Am ajuns acasă. În camera mea din copilărie. Rochia, distrusă. Machiajul, un dezastru. Dar lacrimile n-au venit. Doar golul acela liniștit al unui adevăr care s-a lăsat greu în sufletul meu.
Telefonul a vibrat. Andrei.
„Doamne, nu știi de glumă, Ana? Era amuzant! Ești ridicol de încordată.”
L-am blocat fără un cuvânt.
A doua zi, tata m-a rugat să cobor în biroul lui. Avea ceva important să-mi spună.
— Dragă, e vorba de firma mea. Și de el.
Andrei lucra pentru tata de ceva vreme. Fusese angajat pe un post junior, iar tata, în naivitatea lui, îl luase sub aripa sa.
Dar totul avea o limită.
— Este aici, mi-a spus Jeni, menajera noastră.
A intrat cu același aer arogant. Purtând cravata primită de la tata de Crăciunul trecut. Credea că urmează o discuție de împăcare.
— Nu mă poți da afară, domnule. E personal, nu profesional.
— Este ambele, i-a răspuns tata. Ai încălcat un cod de încredere.
— Dar suntem căsătoriți! am drepturi legale…
— Nu, a intervenit tata. Nu ești. Ceremonia a fost doar atât – o ceremonie. Niciun document nu a fost înregistrat. Nicio licență. Nicio căsătorie.
Andrei a încremenit.
L-am privit direct:
— Am verificat azi dimineață. Nimic nu a fost procesat. Am vrut să fiu sigură că nu m-ai mințit.
N-a avut replică. Doar privirea aia, pierdută.
— Ai pierdut tot, a spus tata. Fiica mea. Jobul. Și orice urmă de respect.
A ieșit din birou cu capul plecat. Nici măcar nu s-a uitat înapoi.
Jeni m-a întâmpinat în bucătărie cu o farfurie caldă.
— Dacă eram acolo, îl aruncam eu pe nenorocit în piscină, a râs ea.
Am mâncat, poate pentru prima oară în zile, cu poftă. Supă de roșii și sandviș cu brânză. Gustul copilăriei. Al siguranței.
Viața a mers mai departe.
Două săptămâni mai târziu, am donat rochia. Nu mai era a mea. Nici măcar nu mai arăta la fel. Era o fantomă a unei zile care nu a mai fost.
Oamenii mă întreabă ce a durut cel mai tare.
Sincer? Faptul că i-am spus. I-am spus clar ce nu voiam. Și el a râs. A crezut că NU-ul meu e un „poftim, încearcă”.
Adevărata iubire nu e romantică. E respectuoasă.
Am început din nou. Un apartament mic, dar luminos. O canapea moale. Miros de cafea și coperți de carte. Prietene vechi. Zâmbete simple.
Dacă mă voi mai mărita vreodată?
Poate. Dar de data asta, nu va fi o glumă pe seama demnității mele.
Va fi dragoste adevărată. Adică, respect.