Într-o dimineață liniștită de sâmbătă, soția mea, Ana, a venit grăbită în verandă, fluturând un plic elegant în mână.
— A sosit invitația de la Andrei și Bianca! a anunțat ea, vizibil entuziasmată.
Am zâmbit, în timp ce o priveam desfăcând cu grijă plicul și citind cu voce tare detaliile despre ceremonie și recepție. Dar, când a întors cartonul de confirmare, expresia i s-a schimbat brusc. A clipit de câteva ori și m-a chemat imediat:
— Uite ce scrie aici… trebuie să vezi cu ochii tăi!
Pe carton, într-un scris de mână ornamentat și exagerat de feminin, apărea o notă care părea desprinsă dintr-un vis urât:
„Doamnelor, sunteți invitate să purtați alb! Rochiile de mireasă sunt binevenite!”
Am rămas cu gura căscată.
— Glumești? am întrebat eu, privind textul ca pe o enigmă. E o nuntă sau o farsă?
Ana a dat din umeri, uluită:
— Toată lumea știe că la o nuntă doar mireasa poartă alb. E regula de aur! Asta miroase a provocare.
Andrei fusese colegul meu în Armată, un om echilibrat, calculat, total străin de genul ăsta de extravaganțe. Iar Bianca, logodnica lui, părea o femeie cu picioarele pe pământ. Cu atât mai mult părea absurd.
Am luat telefonul și l-am sunat pe Andrei. După câteva secunde, mi-a răspuns cu o voce obosită, dar familiară.
— Hei, ce e cu invitația asta ciudată? Care-i treaba cu femeile în alb?
A oftat lung și mi-am dat seama că atinsesem un subiect delicat.
— E vorba de mama Biancăi… Lidia. Plănuiește să vină îmbrăcată în propria ei rochie de mireasă, ca să o eclipseze pe fiică-sa.
— Ce?! am exclamat. E serios?
— Prea serios. A mai făcut din astea. A venit la petrecerea de logodnă într-o rochie albă mulată, a criticat locația aleasă de Bianca și chiar a amenințat că o duce ea la altar dacă fostul soț nu se „adună”.
Am amuțit. Apoi el a continuat:
— Bianca s-a săturat. Așa că a venit cu un plan: dacă mama ei vrea să fure atenția purtând alb… atunci toată lumea va purta alb. Nimeni nu va mai remarca „gestul”. E o formă de sabotaj inversat.
Am râs, recunosc. Era o idee genială.
— Deci toată lumea e complice?
— Toate femeile invitate, da. E ca o operațiune secretă. Nimeni nu-i spune Lidiei nimic.
Am închis apelul și i-am povestit Anei. A izbucnit în râs și a sărit de pe scaun.
— Îmi pot purta din nou rochia de mireasă?! E oficial cea mai bună nuntă din ultimii ani!
În scurt timp, grupurile de WhatsApp au luat foc. Femeile se organizau frenetic. Unele scoteau rochii vechi de la naftalină, altele împrumutau, iar câteva chiar cumpărau din magazine second-hand. O mătușă de-a Biancăi a anunțat mândră că va purta rochia bunicii din 1943.
În dimineața nunții, Ana a ieșit din baie îmbrăcată în rochia noastră de la cununia religioasă. Strălucea de emoție.
— Abia aștept s-o văd pe Lidia. Sper că am adus popcornul.
Capela era deja plină când am ajuns. Peste tot, femei în alb – ca un cor de mirese. Unele cu voaluri, altele cu diademe sau mănuși. Arăta ca o paradă nupțială.
Andrei m-a așteptat la intrare. Ne-am privit și am știut amândoi: urmează spectacolul.
La 14:47 fix, un Audi argintiu a tras în fața capelei. Din el a coborât Lidia. Rochia ei albă, împodobită cu cristale, strălucea orbitor. Trena era uriașă, iar tiara – demnă de o regină. Zâmbea sigură pe ea, fără să bănuiască nimic.
Soțul ei, Mihai, părea epuizat psihic și mergea în spatele ei ca un om care renunțase la luptă.
— Bine ați venit, a spus Andrei cu o voce tăios de politicoasă. Toată lumea e deja înăuntru.
Lidia a pășit cu grație, dar s-a oprit brusc.
Toate femeile din capelă purtau alb.
Ochii ei au clipit confuzi. Fața i s-a crispat, iar zâmbetul a dispărut. S-a uitat în jur – era înconjurată de o mare de rochii de mireasă. O femeie și-a ridicat voalul și i-a zâmbit. Alta și-a aranjat trena ostentativ. Lidia părea pierdută.
— Ce-i cu voi? Cum îndrăzniți să purtați alb la nunta fiicei mele? E rușinos!
În spate, Mihai a pufnit:
— Dar și tu porți alb, iubito…
— Nu e același lucru! Eu sunt MAMA EI!
Dar vocea i-a pierdut din forță. Știa că a fost păcălită.
Atunci s-au deschis din nou ușile. Toți s-au întors.
Bianca a intrat ținându-se de brațul tatălui ei. Rochia ei era de un roșu imperial, cu broderii aurii. Strălucea ca o flacără vie. Părea o regină. Era imposibil să-ți iei ochii de la ea.
Lidia a tăcut toată ceremonia. Nici lacrimi, nici aplauze. A stat nemișcată, absorbită într-o tăcere amară.
Când s-a terminat, și-a strâns trena și a plecat în tăcere, înainte de tort. Mihai a rămas câteva secunde în urmă, i-a făcut Biancăi un gest timid de sprijin și a urmat-o resemnat.
Restul serii? A fost o sărbătoare adevărată. Am dansat, am râs, am povestit. Bianca a fost în centrul atenției, acolo unde îi era locul.
Mai târziu, lângă bar, am găsit-o pe mireasă cu paharul de șampanie în mână.
— Ai dat o lecție pe care n-o va uita curând, i-am spus.
Bianca a zâmbit.
— Uneori, cea mai bună armă împotriva dramei e puțină creativitate.
Ana a ciocnit paharul cu ea:
— Pentru mireasa care n-a purtat alb, dar a strălucit mai mult decât oricine.