Toți aveam impresia că domnul Neagu trăia doar ca să-mi strice mie viața. Retras, ursuz și veșnic nemulțumit, găsea mereu câte ceva care să-l deranjeze la mine: zgomotul foarfecelor când tundeam trandafirii, cutiile de carton de la livrările cu flori, mirosul îngrășământului natural. Dar într-o dimineață, când am găsit stratul meu de trandafiri acoperit cu pământ aruncat de-a valma, nu aveam de unde să știu că el îmi lăsase în urmă o moștenire ce avea să-mi schimbe viața.
Locuiam la marginea orașului, într-o casă mică cu o grădină de vis. Eram florăreasă – îmi creasem un mic business din florile pe care le cultivam, iar trandafirii mei roz-pal erau favoriții mireselor. În dimineața aceea, mi-am turnat cafea, m-am așezat cu caietul de comenzi și… am înghețat. Terenul înflorit era acum un morman de pământ negru, ca un mormânt. Trandafirii dispăruseră sub el.
Am știut imediat cine fusese. Numai domnul Neagu ar fi făcut așa ceva.
Hotărâtă să-l înfrunt, am pășit peste pietrele de la granița curților. Dar în fața casei lui erau trei mașini necunoscute, iar doamna Costache de vis-a-vis stătea la poartă, vizibil tulburată.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat.
— N-ai auzit? Domnul Neagu a murit aseară. Inimă. L-au găsit azi-dimineață.
Mi-a căzut fața. Toată furia mea s-a topit instantaneu. Era o liniște ciudată în curte. Și o neliniște și mai mare în mine.
— Domnișoara Maria? mi-a spus cineva din spate.
M-am întors spre un bărbat îmbrăcat elegant.
— Sunt Radu Ionescu, avocatul domnului Neagu. A lăsat dispoziții clare pentru citirea testamentului. Sunteți invitată și dumneavoastră. Prezența este obligatorie.
— Eu? Dar ce treabă am eu cu…
— Totul va deveni clar. După înmormântare.
Am rămas pironită locului. De ce m-ar chema? Să mă umilească și după moarte? Să-mi lase vreo glumă în testament?
La parastasul de a doua zi, am stat în ultimul rând, cu ochii ațintiți pe sicriu. În tăcerea aceea solemnă, parcă îi auzeam vocea hâdă: „Ai grijă pe unde plantezi, domnișoară!”
După slujbă, avocatul m-a condus într-o cameră mică a casei funerare. Acolo era deja o femeie în vârstă, cu pălărie de fetru și ochi blânzi. Părea fragilă, dar demnă. Se uita pe fereastră, parcă pierdută în alt timp.
— Să trecem direct la subiect, a spus avocatul. Domnișoară Maria, domnul Neagu v-a lăsat casa. Cu tot cu grădină.
— Poftim?! am exclamat.
— Dar cu o condiție esențială: doamna din fața dumneavoastră, doamna Ruxandra D., va locui cu dumneavoastră atât timp cât dorește. Iar dumneavoastră trebuie să aveți grijă de ea.
— Să am grijă de ea?! Dar de ce?
Doamna Ruxandra m-a privit cu un zâmbet cald.
— Nu-ți face griji, dragă. Nu sunt pretențioasă.
— Dacă refuzați, moștenirea se anulează, a spus sec avocatul.
Mi-a venit să râd. Sau să plâng. Chiria mă sufoca lună de lună, iar comenzile se opriseră odată cu trandafirii distruși. Dar grădina domnului Neagu… era splendidă. Avea soiuri rare, perfecte pentru a-mi salva afacerea.
— Vom fi o companie plăcută una pentru cealaltă, nu-i așa, dragă? a adăugat Ruxandra.
Am încuviințat. Ce altceva puteam face?
**
La început, totul părea suportabil. Îmi reluasem munca, plantam din nou, iar Ruxandra părea o bătrânică liniștită. Asta până când a început cu cererile.
„Dragă, ai putea să-mi faci niște broccoli la aburi?”
Apoi a vrut o salată din roșii curățate de coajă, tăiate fin.
Noaptea, clopoțelul ei răsuna în casă – lapte cald, pastile, calorifere reci.
— Dar e ora cinci dimineața! am protestat când mi-a cerut să-i aduc medicamente din oraș.
— Dacă nu iau ceva pentru migrenă, simt că îmi explodează capul…
Am plecat cu bicicleta bătrână a lui Neagu și m-am întors la răsărit. Ea dormea liniștită.
— Ruxandra, am adus pastilele…
— Oh, dragă, somnul a fost cel mai bun leac.
Am oftat. Când am coborât în garaj după o stropitoare, am găsit o cutie prăfuită, cu capacul întredeschis. Înăuntru – fotografii vechi. Una dintre ele m-a făcut să-mi înghețe sângele.
O femeie care semăna izbitor cu mine ținea un bebeluș în brațe. Alături, un bărbat tânăr – era Neagu.
Pe spate: „Ruxandra și fetița noastră – august 1985”.
Fetița… eram eu?
Ruxandra a apărut în ușă.
— Ai găsit fotografiile vechi, dragă?
— Femeia din poză… ești tu?
— Eram tineri. Eu și Neagu… păcătoși și naivi. N-aveam nimic, doar dragoste. Dar nu era destul.
— Fetița…?
— A fost dată spre adopție. N-aveam cum să o creștem.
Mă simțeam sfâșiată. Apoi, cu mâini tremurânde, Ruxandra mi-a înmânat un plic.
— E de la el. Mi-a spus să ți-l dau când ești pregătită.
Pe plic era scris: „Maria”.
Am citit:
Maria,
Poate că mă vei urî pe vecie. Poate că nu mă vei ierta niciodată. Și ai tot dreptul.
Am fost prea slab ca să-ți spun cine sunt. M-am ascuns după griji, după grădină, după conflicte absurde. Dar mereu te-am urmărit. Ai fost acolo, în lumina dimineților mele. În trandafirii pe care i-am plantat cu mâinile mele, doar ca să-ți ofer ceva.
Am greșit când te-am lăsat. Și am greșit când nu ți-am spus.
Dar îți las tot ce am. Și pe mama ta.
Ai grijă de ea. Și, poate, și de mine – în gând.
Cu dragoste,
Tatăl tău, Neagu
Lacrimile au căzut peste foaie. Toată viața îmi dorisem doar să știu de unde vin. Să am un punct de sprijin.
M-am întors spre Ruxandra, care stătea în liniște, cu ochii în lacrimi.
— Nu știu cum să te iert…
— Nu trebuie să știi acum. E de ajuns că vrei.
Am întins mâna și ea mi-a strâns-o cu putere. Două femei, unite de o poveste veche, încercând să repare ce mai putea fi salvat.
Afară, trandafirii se legănau în vânt. Nu se frângeau.
Și nici noi.
Dacă ți-a plăcut această poveste, distribuie-o și tu. Poate cineva, undeva, se va regăsi în ea. 🌹