Holul principal mirosea a ceară proaspătă și trandafiri albi.
Lucia se opri o clipă, privind cum lumina dimineții se reflecta pe marmura udă. În acel moment, ușa de la intrare s-a deschis larg, iar aerul de afară a adus cu el un miros ușor de ploaie și motorină.
Au intrat trei bărbați îmbrăcați în costume negre, cu fețele serioase și priviri atente. În spatele lor, un bărbat în costum alb, cu eșarfă de mătase și o privire adâncă, pășea cu o liniște aproape regală. Toată lumea s-a oprit pentru o clipă.
Lucia s-a dat instinctiv la perete, lăsându-i să treacă.
Dar când bărbatul cel mare s-a apropiat de recepție, privirea lui s-a întors spre ea. O privire scurtă, dar care părea să citească tot: tăcerea, oboseala, demnitatea.
El a spus ceva în arabă, cu o voce joasă, aproape melodioasă. Toți s-au uitat unii la alții încurcați. Doar Lucia, fără să știe de ce, a răspuns. Cuvintele i-au venit natural, ca și cum ar fi stat undeva adânc în amintirea ei.
Tăcerea s-a făcut grea. Bărbatul a zâmbit ușor, apoi a rostit în română, cu accent străin:
— Nu mă așteptam… să înțelegi.
Lucia s-a înroșit.
— Nici eu, domnule… n-am mai vorbit limba asta de ani de zile.
Privirile tuturor s-au întors spre ea, uimite.
Domnul Valdes și recepționerii rămăseseră cu gurile întredeschise.
Șeicul a făcut un semn discret. Gărzile s-au retras.
Apoi a întrebat-o:
— Cum te cheamă?
— Lucia, domnule.
— Lucia… un nume frumos.
A privit-o câteva clipe, apoi a spus în română stâlcită:
— Ai vorbit din inimă. Așa vorbeau femeile care m-au crescut… în satul unde copilăream, departe de deșert.
Lucia nu știa ce să spună. Simțea cum toți ochii erau pe ea. A încercat să plece, dar el a oprit-o:
— Nu fugi. Ai adus căldură într-o zi rece.
A scos din buzunar o mică medalie de aur și i-a întins-o. Pe ea era gravată o floare simplă.
— Ține-o. În amintirea unei femei care m-a învățat să fiu om.
Lucia a vrut să refuze, dar bărbatul a insistat cu un gest blând. Așa că a luat-o, simțind greutatea rece a aurului în palmă.
Când șeicul a dispărut în sala „Smarald”, hotelul părea altul. Parcă aerul devenise mai ușor, mai curat.
Lucia a rămas nemișcată o clipă, apoi și-a continuat drumul cu căruciorul. Dar de data asta, pașii ei erau altfel.
În sufletul ei se aprinsese ceva ce nu mai simțise de mult: mândrie.
Pentru prima dată după ani de muncă tăcută, simțea că cineva o văzuse cu adevărat.
Când a ieșit afară, ploaia începuse ușor.
A strâns medalionul în palmă, zâmbind.
Nu mai era doar femeia care ștergea urmele altora. Era femeia care lăsase o urmă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.