Când ceasul din bucătărie a bătut miezul nopții, un vânt rece a trecut prin curte, făcând perdelele să se miște ușor. Cei din verandă s-au oprit din vorbă. A fost un moment scurt, dar toți l-au simțit.
Ana s-a ridicat speriată, îndreptându-se spre cameră. „Cameliuțo, hai, te rog, vino să dormi puțin,” a spus încet, dar fetița n-a mișcat.
Stătea cu fruntea lipită de marginea sicriului, de parcă ar fi vrut să asculte ceva.
Brusc, o lacrimă i s-a rostogolit pe obraz, prima din tot priveghiul. Apoi a spus, aproape șoptit: „Tati, ți-am adus mașinuța ta albastră… să nu fii singur.”
A scos din buzunar o mică jucărie și a așezat-o lângă mâinile împreunate ale tatălui.
Ana s-a apropiat, cu ochii în lacrimi. A vrut s-o ia în brațe, dar exact atunci s-a auzit un zgomot ușor, ca un oftat adânc. Toți cei din cameră s-au întors spre sicriu.
Pentru o clipă, nimeni n-a mai respirat. Părea că aerul se oprise.
„A fost curentul,” a spus cineva repede, dar nimeni nu părea convins. Camelia, însă, zâmbea.
„A zis că mă iubește,” a spus ea liniștit, privind în sus.
Ana s-a prăbușit în genunchi, plângând. Bunica Lucia a făcut semnul crucii, tremurând. Nimeni nu mai îndrăznea să spună un cuvânt.
După câteva minute, Camelia s-a ridicat. Ochii ei, odinioară triști, păreau acum senini, ca și cum o greutate dispăruse.
S-a dus la mama ei și a șoptit: „Putem merge acasă acum. El doarme.”
Dimineața, la înmormântare, lumea vorbea încă despre ce se întâmplase. Unii ziceau că fetița visase cu ochii deschiși, alții că sufletul tatălui venise s-o liniștească.
Dar Ana știa altceva. În noaptea aceea, când Camelia s-a întins în sicriu, ea a văzut clar — o lumină slabă, ca o strălucire caldă, acoperind trupul bărbatului.
Nu a spus nimănui. A păstrat totul pentru ea. Doar și-a luat fata de mână și a pornit, pas cu pas, către un nou început.
De atunci, în fiecare duminică, Camelia merge la cimitir cu o mașinuță mică albastră. O așază pe piatra rece, se așază jos și povestește cu tatăl ei, ca și cum ar fi acolo.
Și, uneori, vântul adie ușor, mișcând iarba, iar ea zâmbește. „Știu că mă auzi, tati,” spune încet.
Iar pentru Ana, acel zâmbet e semnul că, indiferent cât de grea e pierderea, iubirea nu moare niciodată. Ea doar se schimbă în ceva ce nu putem vedea, dar simțim în fiecare clipă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.