…și, fără să spună un cuvânt, a ridicat caietul de jos. L-a ținut strâns la piept, privind direct în ochii lui Oliviu. În ploaia rece care le uda hainele, tăcerea devenise brusc apăsătoare.
— Ți se pare amuzant să râzi de cineva doar pentru că e diferit? — a întrebat ea. — Sau doar așa te simți tu mai mare?
Oliviu a dat ochii peste cap.
— Lasă, fetițo, că nu te întreabă nimeni pe tine.
Dar Amalia nu s-a mișcat.
— Ba da, mă întreabă. Pentru că tu nu vezi un băiat cu un picior de metal. Tu vezi o scuză să-ți ascunzi propria slăbiciune.
Curtea s-a făcut mută. Ploaia se auzea doar pe acoperișul de tablă, iar Leontin, încă jos, o privea uimit. Nimeni, niciodată, nu-l apărase așa.
Oliviu a încercat să râdă, dar râsul i s-a stins repede.
— Lasă filozofia, că nu ești acasă la tine în Ferentari, a zis el ironic.
— Nu, — a răspuns Amalia, — sunt într-o școală unde se presupune că se învață respectul. Dar se pare că unii au lipsit la ora aia.
Câțiva colegi au început să-și ferească privirile. Era prima dată când cineva îi vorbea așa lui Oliviu.
Amalia s-a aplecat, i-a întins mâna lui Leontin și l-a ajutat să se ridice.
— Hai, mergem. Nu mai avem ce căuta lângă oameni care cred că valoarea se măsoară în bani sau în picioare de carne.
Și-au strâns lucrurile și au plecat spre clădire. În urma lor, grupul de bătăuși a rămas tăcut, rușinat.
Din ziua aceea, nimic n-a mai fost la fel. Amalia și Leontin au devenit inseparabili. Ea îl făcea să râdă, îl învăța să-și țină capul sus, iar el o ajuta la teme și îi cumpăra din când în când un corn cu ciocolată din banii de buzunar.
Profesorii observaseră schimbarea. Leontin, care până atunci stătea mereu în ultima bancă, începuse să ridice mâna la ore, să participe, să zâmbească.
Într-o zi, directoarea școlii a anunțat un concurs de invenții pentru elevi.
— Fiecare echipă va prezenta ceva care poate schimba viața unui om, — a spus ea.
Amalia s-a uitat la Leontin și a zâmbit.
— Avem o idee, nu?
Câteva săptămâni mai târziu, în sala de festivități, toată școala a privit uluită proiectul lor: o proteză mecanică ușoară, făcută din materiale ieftine, pe care oricine ar fi putut s-o cumpere cu câteva sute de lei.
— Pentru copiii ca mine, — a spus Leontin, emoționat. — Care vor doar să meargă, fără să fie priviți ca niște ciudați.
Aplauzele au umplut sala. Printre cei care aplaudau se afla și Oliviu, cu privirea plecată. După prezentare, s-a apropiat de ei.
— Leontin… Amalia… — a început el ezitant. — N-am fost drept. Îmi pare rău.
Leontin l-a privit lung, apoi i-a întins mâna.
— Toți greșim. Important e ce facem după.
Oliviu a dat din cap, rușinat. Amalia a zâmbit.
— Vezi? Până și un „robot” are inimă.
A fost ziua în care întreaga școală a amuțit, dar nu din teamă sau rușine — ci din respect.
Ani mai târziu, Leontin a devenit inginer. A creat proteze pentru copii din familii fără bani, iar Amalia a devenit arhitectă și i-a fost alături la fiecare pas.
Când presa a venit să-i întrebe cum a început totul, el a zâmbit și a spus simplu:
— Cu o fată care a avut curajul să spună „Destul.”
Și așa, băiatul-robot și fata cu suflet mare au demonstrat că adevărata putere nu stă în bani, nici în trup, ci în inimă — acolo unde curajul întâlnește bunătatea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.