Clara simțea că i se rupe lumea în două.
— Ce tăcere? a șoptit, abia auzită.
Matei nu s-a grăbit să răspundă. S-a așezat pe scaun, ca un om care a dus prea mult timp o povară și nu mai poate să o țină în picioare.
Focul trosnea în sobă. Afară, vântul lovea pereții cabanei.
Înăuntru, liniștea devenise grea.
— Mama ta n-a murit cum ți s-a spus, zise el în cele din urmă.
Clara a simțit cum i se strânge stomacul.
— A murit… de boală.
Matei a dat încet din cap.
— Așa ți-a spus tatăl tău.
Un fior rece i-a trecut pe șira spinării.
— Atunci cum…?
Matei a deschis încet cutia viorii. Lemnul era vechi, dar îngrijit. A trecut degetele peste ea, cu un respect aproape dureros.
— Mama ta știa ceva. Ceva ce putea să-l bage pe tatăl tău la pușcărie.
Clara a făcut un pas înapoi.
— Nu… nu e adevărat.
— A lucrat ani de zile în mină, nu? a continuat el. Dar nu doar atât. Era și cel care ducea socotelile.
Clara a rămas nemișcată.
— Știa fiecare leu. Fiecare datorie. Fiecare înșelătorie.
Matei a ridicat privirea spre ea.
— Iar tatăl tău nu era doar un om îndatorat. Era un om care fura.
Cuvintele au căzut greu.
— Nu… șopti Clara.
— Fura din salariile oamenilor. Din marfa adusă. Din banii trimiși pentru familii. Și când mama ta a vrut să spună adevărul…
S-a oprit.
Clara nu mai respira.
— A murit în aceeași noapte, a spus Matei, încet.
Lacrimile i-au izbucnit fără să le mai poată opri.
— Nu… nu…
— Nu știu dacă a vrut s-o omoare sau doar s-o oprească. Dar adevărul e că a murit din cauza lui.
Clara s-a sprijinit de masă.
Tot ce știa se destrăma.
— Și scrisoarea? întrebă ea printre lacrimi.
Matei a ridicat hârtia.
— A încercat să ți-o distrugă. Eu am luat-o înainte să o arunce.
— De ce?
— Pentru că nu ești ca el.
A fost pentru prima dată când vocea lui a devenit caldă.
— Și pentru că nu meritai să plătești pentru păcatele lui.
Clara l-a privit. Pentru prima dată, nu mai vedea un străin.
— Și… căsătoria asta?
Matei a oftat.
— A fost singura cale. Dacă refuzam, își găsea altă soluție. Te-ar fi vândut altcuiva. Sau mai rău.
S-a ridicat.
— Așa, te-am adus aici. Departe de el.
Clara a rămas tăcută.
— Banii sunt ai tăi, continuă el. Pentru drum. Pentru București.
A împins punga spre ea.
— Iar mâine… te duc la gară.
Clara a izbucnit în plâns.
Nu de frică.
Nu de durere.
Ci de ușurare.
După tot întunericul, vedea, în sfârșit, o ieșire.
A doua zi dimineață, drumul spre oraș a fost liniștit.
Când au ajuns la gară, trenul era deja acolo.
Clara s-a întors spre el.
— De ce m-ai ajutat?
Matei a zâmbit slab.
— Pentru că cineva trebuia.
A urcat în tren cu inima bătând puternic.
Când ușile s-au închis, l-a mai văzut o dată pe peron.
Singur.
Dar împăcat.
Clara a strâns scrisoarea la piept.
Viața ei abia începea.
Și, pentru prima dată, era cu adevărat a ei.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.