Femeia bătrână, elegantă și distantă, a intrat în curtea casei de nuntă ca un vânt rece. Lumea s-a oprit din râs, iar muzica s-a stins pentru o clipă. Eduard a înlemnit. Nu o mai văzuse de aproape douăzeci de ani.
— Nu pot să cred… murmură el, cu un nod în gât.
Bunica purta o rochie scumpă, un colier masiv și o privire tăioasă. Se apropie încet, sprijinindu-se de baston, privindu-i pe toți ca pe niște străini. Apoi, cu o voce rece, spuse:
— Frumoasă nuntă, Eduard. Ai crescut niște fete cum nici nu visam.
Toată lumea tăcea. Clara, Victoria și Ana priveau nedumerite. Doar Victoria a avut curajul să se apropie.
— Bunico? Tu ești?
Femeia a dat din cap. O lacrimă i s-a scurs pe obraz, dar s-a șters repede, rușinată.
— Am fost o proastă. Mi-am pierdut familia pentru niște prejudecăți.
Eduard a respirat adânc. În el se luptau două lumi — furia unui fiu alungat și mila unui om care învățase să ierte.
— Ai venit cam târziu, mamă mare. Dar tot ai venit…
Bătrâna a închis ochii o clipă, ca și cum i-ar fi căzut o povară de pe umeri. A întins mâna, tremurând.
— Iartă-mă, Eduard. Nu mai am mult. Am venit să vă văd. Pe toți. Să știu că nu m-am stins de tot din sufletul vostru.
Clara s-a apropiat și i-a luat mâna. Ana a început să plângă, iar Victoria, deși era cea mai puternică, s-a întors cu spatele, ca să nu-i vadă lacrimile.
Eduard a clipit de câteva ori, apoi i-a spus:
— Hai, stai jos, bunico. Azi e zi de sărbătoare. Să nu pleci înainte de tort.
Bătrâna a zâmbit pentru prima oară. A fost un zâmbet mic, dar sincer. Lumea a început din nou să vorbească, iar taraful și-a reluat cântarea. Nimeni n-a mai pomenit despre trecut.
Mai târziu, când petrecerea s-a terminat, bunica s-a apropiat de Eduard și i-a pus în mână un plic.
— Pentru tine. Nu e o răsplată, e doar o încercare de împăcare.
În plic erau acte de proprietate — casa ei din oraș și un depozit bancar consistent. Eduard a dat din cap, dar nu s-a uitat înăuntru.
— Nu pentru asta te-am iertat.
— Știu, răspunse ea încet. Tocmai de aceea meriți totul.
Câteva luni mai târziu, bătrâna s-a stins liniștită, cu poza copiilor pe noptieră. Eduard a păstrat casa, dar n-a schimbat nimic din ea. Într-o cameră, a pus o fotografie mare cu părinții lor și una cu bunica, zâmbind la nuntă.
Când veneau nepoții, le spunea mereu același lucru:
— Să nu judecați niciodată un om după trecutul lui. Că uneori, și inimile de gheață se topesc, dacă le lași un loc la masă.
Și, în fiecare an, în ziua nunții Anei, aprindea o lumânare în fereastră — nu pentru cine a plecat, ci pentru cine s-a întors.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.