— Dumneavoastră sunteți mama lui Ilie?
M-am oprit din șters praful, iar mâinile mi s-au răcit brusc.
— Da, de ce întrebi?
A oftat, și vocea i s-a frânt.
— S-a întâmplat ceva rău… Ilie e la spital. A făcut infarct. Medicii spun că a fost un stres puternic… pierduse casa la jocuri, datoriile îl urmăreau.
Mi s-a înmuiat pământul sub picioare. Nu mai simțeam supărare, doar un gol adânc în piept.
Fie ce-o fi fost, era tot copilul meu.
Am lăsat totul baltă și am plecat cu el. În salon, Ilie stătea palid, cu tuburi în nas.
Când m-a văzut, lacrimile i-au umplut ochii.
— Mamă… iartă-mă… Am fost un nemernic.
M-am apropiat încet și i-am atins fruntea.
— Nu plânge, copilul meu. Dumnezeu ne pune la încercare pe toți.
A început să tremure și să spună printre suspine:
— Am pierdut tot, mamă. Casa, mașina, banii… Am făcut datorii, iar soția m-a părăsit. Nu mai am nimic.
Atunci am știut că venise timpul. Am scos din geanta mea veche carnețica de economii, am deschis-o și am pus-o pe noptiera lui.
— Uite, asta e munca mea și a tatălui tău. Am păstrat-o pentru o zi grea. Să o folosești ca să te ridici din nou, dar promite-mi ceva: nu mai călca peste oameni, nici măcar peste mama ta.
Ochii lui s-au umplut de rușine.
— Nu merit…
— Nu e despre ce meriți. E despre ce alegi să fii de acum încolo.
După ce l-au externat, l-am dus la mine, în camera mică pe care o închiriasem.
Zile la rând, am stat amândoi tăcuți. Îi făceam supă caldă, îi schimbam pansamentele, iar el mă privea cu acea tăcere grea, a cuiva care învață din suferință.
După câteva luni, Ilie a început să muncească din nou. Nu pentru bani mulți, ci ca să se simtă om.
A găsit un loc la un atelier auto și venea acasă mirosind a ulei și fier încins, dar zâmbea sincer.
— Mamă, o să-ți cumpăr o casă mică, cu grădină. Promit.
Eu doar l-am mângâiat pe obraz.
— Am avut cândva o casă mare, dar știi ce? Niciuna nu valorează cât un copil întors acasă.
Anii au trecut, iar viața noastră s-a schimbat. Ilie și-a refăcut familia, copiii veneau des să mă vadă, și în sfârșit în ochii lui vedeam recunoștință, nu nepăsare.
Când priveau spre mine, spuneau:
— Bunico, tu ești cea mai bogată din lume!
Și poate chiar aveau dreptate.
Nu pentru că aveam bani — ci pentru că, după atâția ani de pierderi, îmi recâștigasem cel mai prețios lucru: dragostea copilului meu.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.