Am crescut privind cum fiicele tatălui meu vitreg plecau în vacanțe exotice, în timp ce eu și fratele meu rămâneam acasă. N-am fost niciodată egali în ochii lui. Ani mai târziu, când viața mea începuse, în sfârșit, să prindă contur, m-am trezit cu o cerere de 25.000 de dolari pentru ca „sora mea vitregă” să-și cumpere o casă. Era halucinant. Dar să începem cu începutul…
Aveam șapte ani când tata a plecat din viața noastră. A lăsat-o pe mama singură, cu doi copii de crescut – eu și fratele meu mai mare, Alex.
Alex avea doisprezece ani pe atunci. Era deja într-o perioadă complicată, prins între adolescență și nevoia de a deveni „bărbatul casei” prea devreme.
Îmi amintesc o seară în care m-am cuibărit lângă mama pe canapea și am întrebat-o în șoaptă:
– De ce a plecat tata?
Ea mi-a mângâiat părul și mi-a spus doar atât:
– Uneori, oamenii mari iau decizii greșite. Dar o să fim bine.
Doar că nu am fost. Nu cu adevărat. Mama lucra pe salariul minim, iar fiecare cumpărătură era o ecuație între strictul necesar și ce puteam visa. Multe dorințe. Puține împliniri.
Apoi, după doi ani, a apărut Mihai – bărbatul care avea să devină soțul mamei și, teoretic, tatăl nostru vitreg.
Țin minte cât de agitată era mama când ni l-a prezentat. Își freca mâinile una de alta, semn că era neliniștită.
– Copii, vreau să-l cunoașteți pe Mihai, a spus ea, iar el a apărut în cadrul ușii, înalt, cu părul grizonat și cu un zâmbet politicos, dar rece.
– Tu ești Alex, iar tu trebuie să fii Andreea, a spus el. Mama voastră vorbește frumos despre voi.
Alex a mormăit, iar eu am zâmbit forțat. Nu știam încă ce să cred, dar mă bucuram că mama era, din nou, fericită.
Mihai nu a venit singur. Din prima căsnicie avea două fiice – Raluca, de 11 ani, și Ioana, de 13. Când s-au mutat cu noi, casa noastră modestă a devenit brusc aglomerată.
Ne-am trezit o familie de șase, dar nu una unită. Cel puțin, nu pentru mine și Alex.
Mama ne-a explicat că ea și Mihai au decis să-și țină finanțele separate și să contribuie în mod egal la cheltuielile casei.
Dar realitatea era alta. Mama se zbătea cu salariul ei mic, iar Mihai, care câștiga bine, avea bani de vacanțe și mofturi – dar doar pentru el și fetele lui.
– Mergem la Disneyland! ne-a spus într-o zi Raluca, cu mândrie.
Am tresărit.
– Toți?
– Nu, doar noi patru, a zis Ioana, privind în direcția mea cu o superioritate apăsătoare.
Mama a încercat să justifice.
– Mihai zice că vrea să petreacă timp special cu fetele lui.
– Și cu noi?
– Poate data viitoare…
Dar „data viitoare” nu a mai venit niciodată.
Mihai avea grijă ca fetele lui să aibă tot – camere proprii cu mobilă scumpă, haine de firmă, vacanțe. Eu și Alex împărțeam o cameră mică, cu paturi suprapuse, deși exista o cameră de oaspeți care stătea mereu goală.
Devenise clar: eram „invitații permanenți” ai familiei, nu membri ai ei.
Anii au trecut. Alex a plecat la facultate, apoi eu. Am muncit, ne-am descurcat singuri. Fără ajutorul nimănui. Fără sprijin de la Mihai. Dar ne-am ținut aproape unul de celălalt.
La douăzeci și opt de ani, aveam o carieră, un apartament și viața pe care o clădisem cu efort propriu.
Până într-o zi, când m-am întors acasă pentru o vizită rară.
– Andreea! Ce bine că ai venit! a spus mama cu un zâmbet cald.
Raluca și Ioana erau acolo. Elegante, relaxate, sigur susținute financiar în continuare de tatăl lor.
La finalul cinei, Mihai m-a chemat în biroul lui. Locul unde, în copilărie, ne excludea din „discuțiile de familie”.
– Trebuie să vorbim serios, mi-a spus sec. Raluca vrea să își cumpere o casă. Are nevoie de 50.000 dolari pentru avans. A pus deja 25.000 deoparte. Bunica ei a contribuit cu alți 25.000, eu am pus 50.000. Mai lipsesc 50.000. Așadar, tu și Alex trebuie să contribuiți cu câte 25.000 fiecare.
Am izbucnit în râs. Nu mă puteam abține.
– Dacă vreți să rămâneți parte din familie și să primiți ceva din moștenire, e cazul să contribuiți, a continuat el amenințător. Mama ta n-a adus mare lucru în această casă.
L-am privit cu un amestec de milă și revoltă.
– Ne ceri bani, după ce ne-ai tratat ca niște străini toată copilăria?
M-am ridicat.
– Nu avem nevoie de moștenirea ta, Mihai. Și dacă familia asta înseamnă șantaj și condiții, atunci prefer să nu mai fac parte din ea.
A doua zi, am vorbit cu mama. I-am spus totul. Despre cât de obosită sunt să fiu mereu „mai puțin”, despre cât de dureros a fost să tacă mereu.
Și mama… mama a plâns. Pentru prima dată, am văzut-o sincer frântă.
– Știu… Știu și îmi pare rău. Mi-a fost frică să nu rămân iar singură, mi-a mărturisit ea.
Apoi mi-a spus ceva neașteptat.
– Ce nu știe Mihai e că eu am contribuit la casă. Am folosit moștenirea de la mama mea și am făcut plăți în plus. Casa e 40% a mea. El nu știe. Crede că am pus doar strictul necesar.
Atunci am înțeles: mama nu fusese slabă. Fusese captivă. Dar acum, începea să se elibereze.
Și a venit momentul adevărului.
Alex m-a sunat, exaltat.
– Sora mea, Mihai vrea să vândă casa. Dar nu poate. Mama refuză să semneze. Și fără semnătura ei, totul e blocat.
Am izbucnit în râs de bucurie.
Mihai, care ne-a ținut mereu în afara familiei, nu poate să-și atingă scopul fără femeia pe care a disprețuit-o și copiii pe care i-a ignorat.
Mama ne-a spus clar: partea ei din casă va merge la mine și la Alex.
Și ăsta e finalul pe care nu l-a prevăzut nimeni. Nu e despre bani. E despre demnitate, despre vindecare.
În sfârșit, mama ne alege pe noi. Nu din vină. Ci din iubire și curaj.