Am azvârlit rucsacul lui vechi pe podea și l-am privit drept în ochi. Era un copil de doisprezece ani, dar nu mai aveam în mine nici urmă de blândețe.
— Pleacă, i-am spus. Nu ești fiul meu. Soția mea a murit, iar eu nu mai am niciun motiv să te țin aici. Du-te unde vrei.
Nu a scos un sunet. Nu m-a implorat. Nu a vărsat nicio lacrimă. Și-a luat tăcut rucsacul de pe jos, și-a coborât capul și a ieșit pe ușă fără să se uite înapoi.
Zece ani mai târziu, adevărul a ieșit la suprafață. Și tot ce mi-am dorit atunci… a fost să pot da timpul înapoi.
Când soția mea s-a stins brusc, în urma unui accident vascular, m-a lăsat singur cu băiatul ei — un copil care nu era al meu, o rămășiță a unui trecut despre care ea nu vorbise niciodată. Fusese o sarcină dusă în tăcere, înainte ca eu să intru în viața ei.
Ne-am căsătorit când eu aveam douăzeci și șase de ani, iar ea era deja mamă. Mi-am spus că-l accept, că pot fi bărbatul care-l va crește. Dar în sufletul meu, n-a fost niciodată dragoste — era o datorie purtată ca o povară.
După înmormântare, acea mască de soț și tată vitreg s-a crăpat. Nimeni nu mai era acolo să mă tragă la răspundere. La nici o lună după ce am îngropat-o, i-am spus copilului ce aveam pe suflet: „Nu-mi pasă ce faci. Nu mai ai ce căuta aici.”
Și el, din nou, nu a zis nimic. A plecat în tăcere.
Am vândut casa, m-am mutat într-un alt oraș, am pornit o viață nouă. Fără amintiri. Fără obligații. Afacerea mea a început să meargă bine. Mi-am refăcut viața. Am cunoscut o altă femeie. Am trăit fără copii, fără zgomotul unui trecut pe care voiam să-l uit.
La început mă întrebam, uneori, ce s-o fi ales de băiat. Avea doar doisprezece ani când a rămas orfan și fără acoperiș deasupra capului. Trăia? Dormea prin gări? Fusese luat de Protecția Copilului?
Apoi, cu timpul, am încetat să-mi mai pun întrebări. Mintea mea începuse să găsească scuze. Poate murise. Poate că asta ar fi fost mai simplu — nicio urmă, nicio vină. Nicio amintire.
Până într-o dimineață, la zece ani de la acea despărțire. M-a sunat telefonul.
— Bună ziua, domnule Ene. Am dori să vă invităm sâmbătă la o expoziție de artă. E cineva care vrea foarte mult să vă vadă.
Am fost pe punctul să închid. Nu știam niciun pictor, nu mergeam la vernisaje. Dar atunci, vocea din telefon a adăugat ceva care mi-a oprit sângele:
— Ați vrea să aflați ce s-a întâmplat cu băiatul pe care l-ați părăsit?
Sâmbătă, am pășit într-o sală albă, vastă, cu lumini calde și pași moi pe parchetul lăcuit. Un tânăr înalt, cu o privire blândă, mi-a zâmbit și m-a condus în mijlocul expoziției.
— Veniți cu mine, domnule Ene, mi-a spus.
Inima îmi bătea ca-n adolescență, iar mâinile îmi tremurau.
În mijlocul sălii, sub cel mai puternic reflector, era un tablou imens. Am încremenit. Pe pânză era înfățișat un copil cu spatele, purtând un rucsac nou, privind într-un lac. Din apă, ca o iluzie, se înălța un chip întunecat — al meu — rostind o singură propoziție: „Pleacă. Nu-mi pasă.”
Culorile erau vii, dureroase, amestecate în nuanțe de albastru adânc, pământ roșcat și dungi argintii — ca o speranță care nu se stinge niciodată.
Am știut în secunda aceea: băiatul de atunci pictase acel tablou. El era artistul.
Dintr-un colț întunecat, a apărut. Avea douăzeci și doi de ani, părul lăsat liber peste umeri și ochii plini de o lumină pe care nu o uitasem niciodată. A venit spre mine cu pași egali și mi-a întins mâna:
— Mă bucur că ați venit, domnule Ene.
Vocea lui era sigură, caldă, fără urmă de ură. Eu nu mai aveam cuvinte. Am apucat mâna lui și, pentru prima dată în zece ani, am simțit cum lacrimile încep să curgă — pentru ce am făcut, pentru ce am pierdut, pentru faptul că încă era acolo, viu, în fața mea.
— Tu ești…, am spus printre suspine.
A dat din cap.
— Am numit fiecare lucrare după un pas pe care l-am făcut de când am plecat. „Ziua tăcerii.” „Străzile reci.” „Sosirea.” Fiecare tablou e o amintire. Dar știți ce? Le-am pictat nu ca să vă învinovățesc. Ci ca să vă arăt că am supraviețuit. Și… să vă mulțumesc.
— Mulțumești?!, am izbucnit.
— Da. M-ați eliberat de o viață în care nu mă simțeam dorit. Am fost singur, dar am devenit cine sunt datorită acelui drum. Azi nu vreau răzbunare. Vreau doar să știți că mi-e bine.
Am rămas tăcut. Nicio scuză nu putea șterge zece ani. Dar prezența lui acolo, felul în care m-a privit, totul… era iertare pură. L-am îmbrățișat. Fără cuvinte.
Seara, am mers pe jos împreună pe Calea Victoriei, fără să ne grăbim. Printre oameni, râsete și luminile serii, el mi-a povestit despre viața lui. Despre cum a pictat în poduri, a dormit pe canapele și a fost ajutat de o profesoară de la liceu care l-a înscris la un curs de artă.
— De ce nu m-ai căutat? am întrebat, cu inima în gât.
A zâmbit.
— Pentru că nu am vrut să fiu doar băiatul abandonat. Am vrut să devin ceva mai mult decât trecutul meu. Și, într-un fel, arta m-a adus înapoi.
În acel moment, am simțit că Dumnezeu îmi oferise o a doua șansă. Iar în sufletul meu, acolo unde odinioară fusese doar tăcere, acum răsărea o promisiune.
Nu e niciodată prea târziu să-ți regăsești copilul.
Niciodată prea târziu să spui: „Îmi pare rău.”
Și, mai ales, niciodată prea târziu să spui: „Te așteptam.”