Număram zilele până când urma să-mi strâng soțul în brațe. Ethan trebuia să se întoarcă acasă peste o lună, iar fiecare telefon de la el îmi aducea o bucurie sfioasă și teamă în același timp. Dar totul s-a prăbușit într-o noapte, la spital, când a fost adus un soldat ars, fără acte, fără amintiri — iar contactul de urgență trecut în fișa lui mi-a înghețat sângele.
În seara aceea, urgențele se succedau ca un carusel, dar când au adus targa cu bărbatul acoperit aproape complet de bandaje, am simțit un gol în stomac. Doar ochii îi rămăseseră descoperiți. Am cerut asistentei să verifice contactele de urgență, în timp ce eu îi urmăream semnele vitale.
Câteva minute mai târziu, asistenta a venit spre mine, cu fața palidă. „Dr. Peterson… contactul pacientului… este J. Peterson.”
Am înlemnit. Telefonul mi-a alunecat din mâini, izbindu-se de podea. M-am întors spre patul pacientului și am văzut acei ochi. Ochii lui Ethan. Sau cel puțin, așa păreau.
„Nu… nu se poate,” am șoptit, cu un nod în gât. Ethan trebuia să vină acasă peste o lună, nu acum, nu așa.
Zile întregi am stat lângă patul lui, povestindu-i viața noastră: prima noastră întâlnire, notița ascunsă sub ceașca de cafea, dansul nebun din bucătărie înainte de prima sa plecare pe front. El mă asculta cu o atenție mută, căutând în ochii mei răspunsuri pe care mintea lui nu le mai avea.
„Mi-aș dori să-mi amintesc,” a spus odată, cu vocea slabă, ca o rugăciune.
„Nu-i nimic,” i-am răspuns. „Eu îmi amintesc destul pentru amândoi.”
Dar ceva nu se lega. Ezita când îi aminteam de copilăria lui. Uitase numele câinelui nostru, Maverick — și Ethan nu și-ar fi uitat niciodată câinele. Inima mea spunea că e el, dar instinctul meu șoptea că e ceva greșit.
Adevărul a venit sub forma unui ofițer militar, într-o dimineață. „Dr. Peterson,” a spus el cu voce gravă, „bărbatul de care aveți grijă… nu este soțul dumneavoastră.”
M-am clătinat, ca lovită de furtună. Ofițerul mi-a explicat totul: doi soldați fuseseră răniți în același incendiu, documentele li s-au amestecat, iar eu crezusem că acest necunoscut ars este Ethan.
„Soțul dumneavoastră este în viață,” a adăugat ofițerul, blând. „Este într-un alt spital, dar e stabil. Întreabă de dumneavoastră.”
Lacrimile mi-au brăzdat obrajii. Ethan trăia. Însă privind la soldatul din fața mea, m-am simțit sfâșiată. Îi dădusem bucăți din sufletul meu, iar el se agățase de poveștile mele, deși nu-i aparțineau.
„Ce se va întâmpla cu el?” am întrebat, tremurând.
„Îi vom găsi familia. Va fi îngrijit,” mi-a spus ofițerul.
Am privit încă o dată spre patul acela. Apoi am rostit hotărâtă: „Duceți-mă la soțul meu.”
Drumul până la celălalt spital a părut nesfârșit. Când am ajuns, am alergat pe coridoare ca și cum inima mea știa drumul înaintea picioarelor. „Camera 214,” mi-a arătat o asistentă.
Am deschis ușa cu inima cât un fulger. Ethan era acolo, slăbit, dar viu, cu bandaje pe brațe și o tăietură pe tâmplă. Ochii lui căprui, aceiași ochi pe care îi visam noapte de noapte, s-au fixat pe mine.
„Jenny?” a șoptit el.
Am izbucnit în plâns, strângându-i mâna. „Sunt aici. Nu te-am lăsat niciodată.”
El a clipit, ușurat, iar un zâmbet slab i-a apărut în colțul buzelor. „Doamne, Jenny… am fost atât de speriat.”
I-am povestit ce se întâmplase. Am rămas lipiți unul de celălalt mult timp, lăsând tăcerea să fie balsamul tuturor cuvintelor care nu se puteau rosti.
Apoi, Ethan m-a privit serios. „Jenny… m-am decis. Nu mă mai întorc pe front. Am luptat destul. Acum vreau să lupt pentru noi. Pentru familia noastră.”
Am simțit cum un val de căldură îmi inundă inima. „Ești sigur?”
El a încuviințat. „Vreau să fiu aici, să nu mai ratez niciun moment.”
Și atunci, pentru prima dată după luni de teamă și nesiguranță, am știut că suntem amândoi acasă.