Timp de opt ani, am trăit lângă un om pe care îl credeam erou. Soțul meu, Andrei, avea acel calm al oamenilor care salvează vieți – o voce domoală, dar fermă, care inspira încredere. Spunea că e cardiolog și, sincer, niciodată nu mi-am pus întrebări. Orele târzii la spital, telefoanele primite în toiul nopții, conferințele medicale – toate păreau să confirme versiunea lui.
Știa să vorbească despre orice termen medical, transforma jargonul greu în povești ușor de înțeles. Îl ascultam fascinată, convinsă că am avut norocul să mă căsătoresc cu un bărbat dedicat, respectat și altruist. Îmi ziceam că viața m-a binecuvântat.
Până într-o seară.
Eram la o cină de familie, la părinții lui. O seară caldă, cu miros de sarmale și vin roșu. Râsete, conversații zgomotoase și senzația aceea de apartenență. Totul părea normal… până când nepoata lui, Ioana, a lansat o întrebare aparent inocentă:
— Unchiule Andrei, cum de nu te văd niciodată la spital? Am început de curând la cardiologie și chiar mi-ar plăcea să te vizitez la muncă!
Andrei a zâmbit în grabă.
— Mă tot mut între secții, e greu să mă prindă cineva.
— Aha, dar tu nu erai la salonul 25? – a întrebat ea, ridicând o sprânceană. – Eu lucrez în zona aia și… sincer, toți colegii spun că n-au dat de tine.
Am simțit cum mâna lui, așezată lejer pe genunchiul meu, a început să tremure ușor. Maxilarul i s-a încordat. A sorbit rapid din paharul de vin, evitând privirile.
Ioana a continuat, naivă, dar zglobie:
— Nici măcar domnul doctor Vasile nu te cunoaște. I-am întrebat, știi? Le-am zis că mi-ar plăcea să lucrez cu tine… dar toți au ridicat din umeri.
Întreaga atmosferă s-a schimbat. S-a lăsat o tăcere ciudată. L-am privit pe Andrei, dar chipul lui îmi era străin. Parcă nu mai avea siguranța aceea care mă cucerise odinioară. Parcă mințea.
Am simțit nevoia să intervin.
— Andrei, dar în ce secție ai zis că ești acum?
M-a privit scurt, apoi s-a întors spre masa de prăjituri, evitând răspunsul. În acel moment, mama lui a sărit ca arsă:
— Hai să servim desertul, dragii mei!
Dar daunele erau deja făcute.
O săptămână mai târziu, eram cu tatăl meu la un control de rutină la cardiologie. În timp ce el completa niște hârtii, am simțit nevoia să îl sun pe Andrei. Mă rodea ceva în suflet – un ghimpe de îndoială care nu-mi dădea pace. I-am scris un mesaj, i-am dat un apel. Nimic. Telefonul lui era închis. Așteptasem deja o oră.
M-am ridicat și, fără să stau pe gânduri, am sunat direct la spital.
— Bună ziua, încerc să iau legătura cu doctorul Andrei Matei, cardiologie. Este soțul meu. Îi puteți lăsa un mesaj?
— Vă rog, îmi repetați numele? – m-a întrebat recepționera.
I-am spus din nou. Au urmat câteva secunde de tastat. Apoi, răspunsul:
— Îmi pare rău, nu avem pe nimeni cu acest nume înregistrat la noi. Nici la cardiologie, nici în alte secții.
Am înlemnit. Am insistat. Am cerut să verifice din nou. Dar răspunsul a fost același.
Am închis. Eram confuză, neliniștită… și totuși, nu reușeam să cred că omul de lângă mine trăia o minciună atât de mare.
M-am suit în mașină și am condus direct la spital. Am intrat pe ușile rotative cu pași grăbiți și privirea încordată. M-am dus direct la recepție și am cerut să vorbesc cu un superior. O asistentă m-a privit cu îngăduință, dar și cu o doză de reținere. Înainte să îmi răspundă, o voce s-a auzit din spate:
— Îl cunosc pe soțul dumneavoastră. Haideți cu mine. Cred că e mai bine să discutăm într-un loc mai liniștit.
Am pășit pe un coridor rece, alb, mirosind a dezinfectant. Doctorul m-a condus într-un birou și, cu un oftat adânc, a rostit:
— Soțul dumneavoastră nu lucrează aici pentru că… este pacientul nostru.
Am simțit cum mi se taie picioarele.
— Nu… Nu e posibil…
Dar era.
Mi-a pus în față un dosar cu numele lui pe copertă. Am deschis cu mâinile tremurânde. Erau acolo rezultatele, analizele, un diagnostic. Nu lucra nopțile. Nu era la operații. Se lupta, în tăcere, cu o boală gravă. Cancer în fază medie, cu șanse mari dacă era tratat la timp.
Am izbucnit în plâns.
Doctorul m-a întrebat dacă vreau să-l văd. Am spus da.
Când am intrat în salon, l-am găsit slăbit, palid, cu cearcăne adânci. Era îmbrăcat în halatul pacienților, și nu în cel de medic.
Când m-a văzut, și-a plecat privirea. Ochii îi erau roșii.
— Voiam să-ți spun, a murmurat. Dar am crezut că pot duce totul singur.
— Singur? Să porți o asemenea povară singur?
— N-am vrut să te sperii. Am avut speranță. Am crezut că dacă ies din asta… o să îți spun totul și vom merge mai departe.
L-am privit cu lacrimi în ochi, cu mânie și dragoste amestecate.
— Nu ești singur, Andrei. Dar nici nu ai voie să decizi de unul singur când ne protejezi și când ne excluzi.
A zâmbit slab.
— Atunci, dacă scap cu viață, îți promit ceva: n-o să-ți mai ascund nimic. Niciodată.
— Sper să-ți ții promisiunea, domnule doctor…
Câteva luni mai târziu, Andrei a ieșit din spital. Vindecat. Slăbit, dar viu. Iar când, în mod ironic, chiar i s-a oferit un post de medic la spital – el, care mințise că lucrează acolo – s-a uitat la mine cu ochii aceia care îmi fuseseră cândva atât de familiari.
Și, de data asta, în ei era doar adevăr.