După ce mama mea a murit, am crezut că nu mai am nimic de aflat despre ea. Cunoșteam poveștile ei, durerea, renunțările. Sau așa am crezut. Adevărul, însă, m-a așteptat într-un loc în care nu m-aș fi gândit să caut — și a fost ca un cutremur care mi-a zdruncinat nu doar trecutul, ci și viitorul.
Apartamentul în care locuisem împreună rămăsese gol. Prea multă liniște. Prea multe amintiri. Tatăl meu ne părăsise încă dinainte de a mă naște, iar acum… rămăsesem doar eu și ecoul pașilor printr-un spațiu care nu mai avea nimic viu.
Am vândut tot. Nu puteam rămâne acolo. Mama îmi lăsase, cumva, o surpriză — o casă mică, într-un orășel în care trăise înainte de a veni la București. Era o moștenire tăcută, o punte spre o parte din ea pe care nu o cunoscusem.
N-aveam niciun plan clar. Doar o dorință: să-i împrăștii cenușa acolo unde a fost, poate, fericită. Am zărit un anunț într-un ziar de dimineață — o rulotă veche, scoasă la vânzare. Era ieftină, ruginită, dar avea roți și promisiunea unei evadări. Am luat-o fără să clipesc.
Drumul părea să mă vindece. Zgomotul motorului, vântul printre geamuri, răsăriturile în mijlocul pustietății. Dar într-o seară, la marginea unei păduri, motorul a murit. Telefonul nu avea semnal. Întunericul era gros, iar eu — singură, iarăși.
Apoi, ca din senin, o camionetă veche a apărut cu farurile tăind noaptea. La volan era un bărbat de vreo 60 de ani, cu ochi blânzi și o fiică tânără pe scaunul din dreapta.
— Ești bine? m-a întrebat.
— Motorul s-a oprit. N-am semnal și… nu știu ce să fac.
— Sunt Oliver, iar ea e fiica mea, Grace. Hai, te tractăm până la un service din apropiere. Nu-i mare lucru.
Am acceptat. În timpul drumului, am simțit o căldură între ei pe care nu o mai văzusem demult. Vorbeau, glumeau, se tachinau. Un tată și o fiică. Iar eu simțeam cum dorul din mine creștea.
La service, vestea a fost descurajantă: rulotă stricată, minim două-trei zile de reparații. Oliver m-a invitat să-i însoțesc în călătoria lor — mergeau în aceeași direcție. Nu știam de ce, dar am spus da. Poate pentru că, în adâncul meu, voiam să simt cum e să aparții unui loc, unei conversații, unei familii.
Seara, ne-am cazat la un motel. Când Oliver a scos portofelul, o fotografie a căzut pe podea. Am ridicat-o. Am încremenit.
— De unde ai poza asta? am întrebat, tremurând.
Era mama mea. Tânără. Zâmbitoare. Viu prezentă.
— Ea era… femeia pe care am iubit-o cu mult timp în urmă, a spus Oliver, vocea lui tremurând. Locuiam împreună într-un orășel mic. Apoi, într-o zi, a dispărut. N-am știut niciodată de ce. Doar am aflat recent că a murit.
— Era mama mea, am șoptit.
Grace a încremenit. Oliver a închis ochii.
— Atunci… dacă e adevărat… ai putea fi… fiica mea? a spus el.
— Mama te-a părăsit pentru că i-ai scris o scrisoare în care îi spuneai că pleci la o altă femeie, am răspuns. Dar am găsit scrisoarea. Nu părea a fi de la tine.
Am scos-o din buzunarul gecii. Oliver a citit-o cu buzele întredeschise. Grace s-a uitat peste umărul lui, palidă.
— Asta e scrisul mamei mele, a murmurat ea. Nu-i venea să creadă.
Totul se lega. Mama lui Grace… era cea care o convinsese pe mama mea să plece. Îl voia pe Oliver pentru ea. Și l-a avut. Iar eu, născută în urma unei iubiri tăiate brusc, crescusem fără tată. În timp ce Grace avusese tot.
Discuția a degenerat. Ne-am certat. Eu, plină de furie. Ea, plină de vină. Și Oliver, prins la mijloc.
A doua zi am plecat singură. Voiam să închei odată pentru totdeauna ce începusem. M-am dus direct la avocat. Acolo, am aflat că mama îmi lăsase casa, dar nu în întregime. Cealaltă jumătate era a lui Oliver.
Ironia a fost amară. Când să renunț, avocatul mi-a spus:
— Poate ar fi bine să o vezi întâi. Să-ți dai seama dacă chiar vrei să lași totul în urmă.
Am mers. Casa era modestă, dar caldă. Plină de detalii care o făceau vie. Fotografii vechi, obiecte de croitorie, schițele ei. Iar în acele imagini, el era acolo. Tânăr, fericit. Cu ea.
Lacrimi mi s-au strâns în ochi. Totul fusese o neînțelegere. O manipulare. Dar nimeni nu a încercat să o repare. Și eu am plătit prețul.
Oliver și Grace au venit în tăcere. Ne-am strâns în curte, în jurul unei urne mici.
— E timpul, am spus.
Am lăsat cenușa să se ducă în vânt, în locul unde ea iubise, poate, cu adevărat.
Grace m-a cuprins ușor.
— Îmi pare rău pentru tot. Cred că acum… e rândul tău să-l cunoști pe tata.
Am clătinat din cap. Nu mai simțeam ură. Doar un gol care începea, în sfârșit, să se umple.
— Mulțumesc, Grace.
A plecat lăsându-ne singuri. Iar eu m-am uitat la masa de croitorie a mamei. Era timpul să cos și eu, dar nu doar cu ață. Să-mi cos viața din bucăți. Cu tata alături, poate reușeam.