Cumpărasem primul nostru apartament împreună cu Alex la doar câteva luni după nuntă. Un loc luminos, cu două camere, la etajul trei, unde soarele inunda diminețile în bucătărie. Însă, dincolo de ipotecă și de mobilă, exista un adevăr simplu: părinții mei au fost cei care au făcut posibil totul. Ei au plătit avansul, oferindu-ne acel dar de nuntă care înseamnă mai mult decât bani – încredere.
Mama și tata, oameni calzi și demni, m-au învățat mereu să-mi cunosc valoarea. Dar nicio lecție nu m-a pregătit pentru ce urma.
Barbara, soacra mea, n-a văzut niciodată acel apartament ca „al nostru”. Încă de la început, privirile ei nu exprimau admirație, ci evaluare. Iar cumnata mea, Katie, venea mereu cu cei trei copii agitați, care lăsau urme de biscuiți și jucării peste tot. Nu mă deranjau copiii, ci lipsa de respect și așteptarea tacită că eu ar trebui să accept totul fără să comentez.
Așa că am decis să organizăm o petrecere de casă nouă. Alex a ezitat, dar în cele din urmă a fost de acord. Am gătit două zile fără pauză, am decorat fiecare colț, am vrut să arăt că sunt o gazdă bună, dar și că această casă era un vis devenit realitate.
În mijlocul serii, când conversațiile se amestecau cu râsete și pahare ciocnite, Barbara a bătut ușor în pahar. S-a ridicat, cu zâmbetul ei fals, și a ținut un mic discurs. La final, a aruncat bomba: „Mo, dragă, părinții tăi ar trebui să-i cedeze apartamentul lui Katie. Ea are mai mare nevoie.”
Pentru o secundă, n-am înțeles dacă era o glumă proastă. Apoi Alex a completat senin, ca și cum planul ar fi fost discutat de mult: „Ne putem muta o perioadă la mama mea. Părinții tăi ne vor ajuta din nou. Katie chiar are nevoie…”
Am simțit cum mi se golește stomacul. El era serios. Iar cumnata mea deja analiza livingul cu privirea unei proprietare.
În acel moment, mama a așezat calm șervețelul pe masă și, cu o voce blândă dar tăioasă, a spus:
„Nu mi-am crescut fiica să fie proasta nimănui. Dacă vreți apartamentul, mergeți în instanță. Dar vă asigur că-l veți pierde.”
Toată lumea a încremenit.
I-am dat lui Alex un plic din sertarul etichetat „doar în caz de”. L-a deschis. Fața i s-a schimbat. Actul de proprietate era doar pe numele meu. Iar prenupțialul, redactat cu atenție de avocatul părinților mei, stipula clar: orice proprietate cumpărată cu ajutorul familiei mele îmi aparține în totalitate.
Barbara a început să vocifereze, dar mama a încheiat calm: „Am văzut cum plănuiai asta înainte de nuntă. Așa că am făcut totul ca Mo să fie în siguranță.”
Alex a rămas mut. Katie întreba printre lacrimi ce să le spună copiilor. Răspunsul meu a fost sec: „Stai la mama ta. Și Alex, tu mergi cu ele.”
Când am adăugat: „Nu știam că vei fi atât de prost, dar m-am pregătit…”, am înțeles că între noi nu mai e nimic de salvat. Tatăl meu a rostit ultimele cuvinte: „Un bărbat care se lasă condus de mamă și vrea să fure de la soția lui e un laș.”
Au plecat. Iar după ușa închisă, mama a luat o gură de vin și a zis, cu o seninătate uimitoare: „Acum putem mânca tort.”
O săptămână mai târziu, Alex a cerut să ne vedem. L-am întâlnit la o cafenea. A spus direct: „Nu vreau divorț.”
A încercat să se scuze, să propună terapie, dar nu avea rost.
„Ai încercat să-mi dai casa, Alex. Fără să-mi spui. În fața tuturor”, i-am răspuns.
A spus că a vrut doar să o ajute pe Katie. Dar nu era treaba lui. Eu eram soția lui, nu o extensie a mamei sale.
„M-ai trădat și nici măcar nu ai întrebat. Ai presupus.”
Și asta doare mai tare decât orice altceva.
M-a rugat să-i mai dau o șansă. I-am spus simplu:
„Dragostea nu repară lipsa de respect. Iar tu m-ai făcut să mă simt ca o proprietate de donat. La revedere, Alex.”
Mi-am plătit cafeaua, am luat o înghițitură amară, dar eliberatoare, și am ieșit din acel separeu ca dintr-un vis urât.