Toată viața noastră am trăit cu un singur gând: să le oferim copiilor noștri o viață mai bună decât cea pe care am avut-o noi. Am renunțat la visuri, la confort, la dorințele noastre – nu pentru că ne-a cerut cineva, ci pentru că așa am simțit că trebuie. Trei copii ne-au luminat casa și inimile, iar în jurul lor ne-am construit întreaga existență. Dar anii au trecut, copiii au crescut, iar noi am rămas cu ecoul sacrificiilor și cu un gol apăsător care ne învăluie acum, la apusul vieții.
Eu și Rareș ne știm de când eram copii. Am crescut pe aceeași stradă, am învățat în aceleași clase și, la doar optsprezece ani, ne-am căsătorit. Nunta a fost simplă, într-un foișor de lemn din curtea părinților lui. Nu aveam bani, dar aveam încredere unul în celălalt. La câteva luni după nuntă, am aflat că sunt însărcinată. Rareș a renunțat la facultate și s-a angajat în două locuri, iar eu am lăsat totul deoparte pentru a deveni mamă.
Au fost ani grei. Am trecut prin perioade în care mâncam doar cartofi fierți și beam ceai din frunze uscate de mentă culese de prin grădina blocului. Niciodată nu ne-am plâns. Nici măcar atunci când al doilea copil a venit pe lume, iar grijile au crescut de două ori. Apoi, când am rămas însărcinată cu Irina, cea mai mică, nu ne-am întrebat dacă putem. Ne-am întrebat doar cum să reușim. Și am făcut-o. Cu nopți nedormite, cu haine peticite, cu buzunare goale și suflete pline.
Nimeni nu ne-a ajutat. Mama mea murise când aveam douăzeci de ani. Mama lui Rareș era departe și, în ultimii ani, s-a retras tot mai mult din viața noastră. Dar n-am cerut niciodată milă. Ne-am mulțumit cu puțin. Rareș muncea până cădea de oboseală, iar eu învățasem să întind o pâine pe trei zile. Când cei mari au început școala, le făceam ghiozdane din blugi vechi și le puneam sandvișuri cu margarină și zahăr.
Anii au trecut repede. Copiii au crescut frumos. Am muncit amândoi cât am putut și am reușit, cu chiu cu vai, să cumpărăm un apartament pentru Andrei și unul pentru Sofia. Când Irina a spus că vrea să devină medic și a fost acceptată la o facultate în străinătate, am vândut tot ce aveam de valoare și am făcut credite, fără să clipim. Ne-am spus că vom găsi o cale. Și am găsit. Mereu am găsit.
Dar când Rareș s-a îmbolnăvit, totul s-a oprit. Era ca și cum timpul, care înainte curgea repede și tumultuos, a început să curgă lent și dureros. L-am îngrijit singură. Am sperat că, măcar acum, copiii noștri vor fi acolo. Măcar un telefon, o vizită, o întrebare: „Ce mai faceți?” Dar nimic.
Sofia mi-a răspuns rece, ca și cum aș fi fost o necunoscută: „Nu pot să las tot și să vin. Am și eu viața mea.” Am plâns, dar tăcut, ca să nu-l tulbur pe Rareș.
Andrei mi-a spus că e prins la muncă, dar o prietenă m-a sunat mai târziu și mi-a spus că l-a văzut pe Instagram, într-un bar din Ibiza. Cu un cocktail într-o mână și o fată străină în cealaltă.
Iar Irina, copilul nostru de suflet, pentru care am vândut verigheta mea ca să-i plătim o lună de chirie în orașul acela scump… a trimis doar un mesaj: „Am examene. Nu pot.”
Casa e tăcută acum. Foarte tăcută. Doar vântul mai trece prin crengile bătrânului dud din curte și umbra serii se întinde pe pereți. În fiecare seară aprind o lumânare, pun un disc vechi pe pick-up și mă uit la pozele înrămate. Trei copii frumoși, cu obrajii îmbujorați și ochii senini. Trei suflete care ne-au fost universul. Cum am ajuns să fim niște străini pentru ei?
Într-o dimineață rece de duminică, l-am găsit pe Rareș în pat, privind tavanul. M-am așezat lângă el, i-am luat mâna și i-am spus încet: „Am fost părinți buni.” N-a spus nimic. Dar o lacrimă i-a brăzdat obrazul.
Din când în când, vecina Nicoleta ne aduce plăcintă cu brânză. Preotul ne mai întreabă dacă avem nevoie de ceva. Ne simțim văzuți, dar nu de cei pentru care am trăit. Copiii noștri… nu mai sunt ai noștri. Sunt ai lumii. Ai unei lumi grăbite, în care bătrânețea înseamnă povară, nu binecuvântare.
În Ajunul Crăciunului, am făcut sarmale și am pus masa doar pentru noi doi. Am aprins luminițele din fereastră cu speranța copilărească că poate, poate… vor veni. Dar nimeni n-a bătut la ușă. Doar câinele vecinului a lătrat, scurt, ca o bătaie în ușă care n-a fost.
Și totuși, într-o seară de primăvară, am primit o scrisoare. De mână. Cu cerneală albastră și miros de parfum discret. Era de la Irina. Spunea: „Iertați-mă. Îmi e dor. Vin acasă.”
Rareș m-a privit și mi-a zâmbit. „Poate n-am fost uitați de tot”, a șoptit.
Și pentru prima dată, după mulți ani, am simțit că lumina nu mai vine doar dintr-o lumânare. Vine din inimă. Și din speranța că dragostea, cândva dăruită fără măsură, se întoarce… chiar și târziu.