Mi s-a strâns sufletul când am văzut cu câtă poftă se uita băiatul la merele de pe taraba mea – de parcă ar fi fost bijuterii rare, prea valoroase pentru el.
Îl văd în fiecare miercuri, la ora zece fix, când soarele începe să încălzească piața mică din sat. Vine cu mama lui, o femeie slăbuță care cumpără mereu doar câțiva cartofi și poate o ceapă, dar Costin, băiețelul ei de opt ani, nu-și dezlipește privirea de coșurile cu mere roșii, strălucitoare. Stă cu mâinile în buzunare și le privește ca pe niște comori interzise.
De trei luni, după ce mama lui plătește, aleg în tăcere cel mai frumos măr, îl privesc atent și spun cu un zâmbet:
— Ăsta e cam lovit, nu-l mai pot vinde… Ia-l tu, dragule, să nu se piardă.
Costin îl ia cu grijă, de parcă i-aș fi întins o bucată de aur. Iar ochii lui luminoși îmi spun mai mult decât ar putea vreodată un „mulțumesc”.
Mama lui știe că mărul nu e stricat, dar nu spune nimic. Zâmbește tăcut și își așază mâna pe umărul băiatului, ca un gest de recunoștință. Știe și ea că unele lucruri nu se cumpără, ci se oferă din inimă.
Piața noastră nu e mare – câteva tarabe cu legume, brânzeturi, carne și pește. Eu vând ce cultivăm în grădina noastră: mere, pere, prune, roșii, castraveți. Am 55 de ani și știu deja după mersul omului cât poate și cât nu își permite. Iar la un copil care visează la un măr ca la o jucărie, nu pot sta nepăsătoare.
Fetița de la taraba vecină, Maria, m-a întrebat într-o zi:
— Tanti, dar mie de ce nu-mi dai și mie un măr?
— Pentru că tu ai mere acasă, draga mea. Costin nu are.
Într-o miercuri de octombrie, băiatul a venit singur. Mai curat decât de obicei, cu o cămașă aranjată și părul pieptănat. Ținea în mână o hârtie pliată cu grijă. A pășit timid spre mine:
— Tanti Maria… am învățat să scriu. Am scris asta pentru dumneavoastră.
Cu mâinile tremurânde am desfăcut foaia. Pe ea, cu litere mari și stângace:
„Mulțumesc pentru merele bune. Costin.”
În colț, un desen: un măr roșu și o inimioară.
Am simțit cum mi se pune un nod în gât. În douăzeci de ani de piață, am primit bani, flori, ba chiar și prăjituri de la clienți, dar niciodată o „plată” mai valoroasă ca acel bilețel.
L-am îmbrățișat fără să spun nimic. Unele emoții sunt prea mari pentru cuvinte.
— Vrei un măr, Costin? l-am întrebat, așa cum făceam în fiecare miercuri.
Dar el a clătinat din cap:
— Nu, tanti. Azi am adus bani. Trei lei. Vreau să cumpăr un măr pentru mama. Azi e ziua ei.
Am luat cel mai roșu și strălucitor măr, l-am șters atent cu colțul șorțului și i l-am întins:
— Trei lei, te rog.
Mărul costa cinci, dar nu era despre bani. Era despre bucuria și demnitatea unui copil care dorea să facă o surpriză mamei lui din banii strânși.
L-am urmărit pe drumul de întoarcere, cum ținea mărul în ambele mâini, ca pe un trofeu. Și am înțeles că eu crezusem, atâta timp, că-i fac lui un bine.
Adevărul e că el mi-a făcut mie cel mai mare dar – mi-a reamintit cât de departe poate ajunge o faptă mică, făcută din suflet. Că un măr dăruit cu dragoste nu e doar un fruct – e o lecție de viață.
De atunci, în fiecare miercuri dimineață, mă trezesc cu un zâmbet. Știu că la ora zece vine băiatul care mi-a arătat că bunătatea nu e niciodată mică atunci când e sinceră.