— E cineva acolo? — Anca își ținu respirația, mișcând lanterna în bezna rece de sub pod.
Noroiul jilav îi făcea pașii grei, frigul îi pătrundea prin uniforma subțire, iar oboseala după o gardă de 12 ore la cabinetul din sat o copleșea. Dar acel scâncet — slab, rupt din întuneric — i-a străpuns până și inima. Nu putea pleca fără să afle ce se petrece.
Coborî cu grijă panta abruptă, sprijinindu-se de pietrele umede, și îndreptă din nou lumina spre baza unui pilon. Un copil. Mic, prăbușit pe pământ, desculț, ud, cu trupul acoperit de noroi și haine rupte. Stătea nemișcat, dar respira.
— Doamne… — Anca îngenunche și se apropie.
Ochii copilului, de un cenușiu lăptos, nu clipiră la lumină. Îi flutură mâna prin față. Nicio reacție. Părea să se uite în gol.
— E orb… — șopti, cu vocea sugrumată de milă și revoltă.
Fără să ezite, își scoase geaca și îl înveli, strângându-l la piept. Trupul mic era rece ca piatra. L-a ținut aproape, murmurând încet, ca să-i aducă puțină căldură.
O oră mai târziu, la fața locului ajunse un jandarm, subofițerul Pavel. Își notă detaliile, dădu din cap și spuse fără emoție:
— Un alt caz… Probabil abandonat. Mâine îl ducem la centru. Nu te amesteca, Anca. Ai douăzeci de ani. Nu e problema ta.
— Ba da — spuse ea, ținând copilul mai strâns —. De acum este.
Acasă, umplu un lighean vechi cu apă caldă, îl spălă cu blândețe și îl înfășură într-un cearceaf moale, din acelea păstrate „pentru musafiri” de mama ei. Copilul nu vorbea, nu mânca mai nimic. Dar când îl puse lângă ea, în pat, mânuța lui o apucă de deget — și nu-i mai dădu drumul toată noaptea.
A doua zi dimineață, mama ei apăru în ușă. Se opri în prag și îl privi pe băiețelul adormit.
— Anca… ce ai făcut? Nu ai bani, nu ai sprijin… Tu singură cu un copil orb?
— Știu ce fac, mamă — spuse Anca, cu glas calm, dar hotărât.
— Și dacă apar părinții lui?
— Să apară. Să răspundă pentru ce-au făcut.
Femeia nu spuse nimic. Doar închise ușa cu un oftat adânc. Seara, tatăl Ancăi, om sobru și tăcut, lăsă pe prag un căluț de lemn sculptat de mâna lui.
— Mâine îți aduc niște făină și brânză. Poate faci o plăcintă.
Era felul lui de a spune: suntem cu tine.
Zilele care au urmat au fost grele. Copilul era retras, speriat de orice zgomot, și tăcea cu zilele. Dar Anca avea răbdare. Îi vorbea, îi cânta, îl ținea aproape. Și într-o seară, după baie, în timp ce îl pieptăna, i-a spus:
— Te voi chema Petru. Petrică. Îți place?
Băiatul întinse mâna și o atinse pe obraz. Era suficient.
Sătenii murmurau. Unii o numeau „săraca nebună”, alții o admirau în taină. Dar Anca nu le dădea atenție. Avea un copil care, deși nu putea vedea lumea, o învăța cum să o simtă altfel. Prin el, învăța și ea.
După o lună, într-o dimineață liniștită, Petrică își întinse brațele spre fața ei, o atinse ușor pe obraz și rosti:
— Mamă.
Anca amuți. Aerul parcă se oprise în jur. Lacrimile îi curgeau pe obraji, iar inima îi bătea de parcă ar fi explodat.
— Sunt aici, puiule. Și nu plec nicăieri.
De atunci, viața ei a căpătat o altă culoare. Petrică, deși nevăzător, învăța lumea altfel: cu degetele, cu urechile, cu mirosul. Îi recunoștea pașii, râsul, chiar și starea de spirit. Se orienta după ceaiul de mușețel sau cântecele de leagăn pe care Anca i le cânta în șoaptă.
Anca învăța la rândul ei. Fiecare zi era o provocare, dar și o descoperire. Și nu mai era singură. Lumea o vedea altfel. Preotul a venit cu o plăcintă și i-a spus:
— Ai deschis brațele când alții le-ar fi închis. Ai făcut ce trebuie.
Vecina care altădată o ocolea i-a adus un paltonaș pentru Petrică.
— De la nepoți. Să nu-i fie frig la iarnă.
Iar într-o seară, mama ei stătea în prag cu o pătură țesută cu margarete și un borcan cu dulceață.
— Nu ți-am spus atunci, dar… ai fost mai curajoasă decât mine vreodată.
Anca nu a răspuns. Doar a îmbrățișat-o. Era suficient.
Anii au trecut. Petrică a crescut. A învățat alfabetul Braille, să cânte la pian și să picteze cu degetele, simțind texturile în locul culorilor. Nu vedea, dar înțelegea lumea în profunzimi pe care alții nu le atingeau niciodată.
Iar Anca? Nu s-a măritat. Nu pentru că n-ar fi avut ocazia, ci pentru că avea deja tot ce-i trebuia: o casă vie, o inimă plină și un băiat care i-a dat sens vieții. Un băiat care, într-o dimineață de toamnă, i-a spus mamă — iar acel cuvânt a fost cel mai frumos dar pe care viața i-l putea oferi.