După trei ani în care a trăit alături de altă femeie, fostul soț s-a întors. Nu cu flori, nu cu daruri, ci cu capul plecat și regrete în privire. Nici prin minte nu-i trecea că o să-l întâmpine un răspuns atât de tăios.
— Nu vreau scandal. Vreau doar să vorbim, zise el, cu voce joasă.
Irina îl privea fără să spună nimic. Bărbatul din fața ei era o umbră a celui care plecase cândva cu pieptul înainte și privirea sigură, convins că în altă parte îl așteaptă fericirea. Acum, stătea în pragul ușii, cu hainele șifonate, barba nerasă și ochii triști, ca un copil certat care nu mai găsea drumul spre casă.
— Bine, vorbește, zise ea, lăsând ușa întredeschisă, dar fără să-l invite înăuntru.
Mihai ezită. Își trecu mâna prin păr, trădând o neliniște adâncă.
— Am fost un nebun… Am distrus ce era mai frumos în viața mea. Îmi pare rău, Irina. Nici nu pot exprima cât.
Irina rămase nemișcată. Zâmbi scurt, dar era un zâmbet sec, fără căldură.
— Și ce anume ți-a luat trei ani să înțelegi?
— Că am aruncat la gunoi o familie pentru o iluzie. Că m-am lăsat orbit de aparențe. Tu erai echilibrul meu, sprijinul, liniștea…
— Ah, deci ți-ai amintit de mine după ce te-ai plictisit de „strălucirea” de altădată?
— Am fost orbit… Am căutat ceva ce nu exista, și am pierdut tot ce conta cu adevărat.
— M-ai făcut să cred că nu sunt destul de frumoasă, destul de interesantă… Ai plecat și ai lăsat în urmă doar gol. Datorii și un copil care întreba în fiecare seară unde e tata.
Mihai își coborî privirea.
— Știu. Și nu-mi pot ierta.
— Eu ți-am oferit tot ce aveam. Tu ai ales să pleci. Acum e rândul meu să aleg.
El încercă să pășească spre ea, dar Irina rămase pe loc.
— Nu te mai recunosc, Mihai. Cândva te iubeam. Acum ești doar un om care a greșit și caută un loc unde să se adăpostească.
— Nu e doar asta. Vreau să repar, să fiu din nou prezent. În viața ta… și a fiicei noastre.
La auzul acestor cuvinte, o umbră de emoție îi străbătu chipul. Dar și-a revenit imediat.
— Nu ai fost acolo de ziua ei. Ai trimis un mesaj sec. Fără apel, fără cadou. Nimic.
Mihai își șterse ochii înroșiți.
— Mi-a fost rușine. Nu știam cum să mai apar. Nu știam dacă am acest drept…
Irina închise pentru o clipă ochii. Își aminti serile în care Mara, fetița lor, plângea în brațele ei întrebând: „De ce tata nu ne mai vrea?”
— Ridică-te, Mihai, zise ea cu voce scăzută, dar fermă. Nu pentru mine. Pentru tine. Dacă vrei cu adevărat să faci ceva, nu începi cu mine. Începi cu ea.
Mihai se ridică ușor.
— Pot s-o văd?
— Nu mai e fetița de altădată. Are 12 ani. Și între timp a învățat să deosebească minciuna de adevăr. Nu o vei putea recuceri cu înghețată și povești.
— Dar pot încerca?
Irina dădu ușor din cap.
— Vino mâine, la ora cinci. O să o întreb dacă vrea să te vadă. Asta e tot ce pot face pentru tine acum.
— Mulțumesc… Mulțumesc din suflet, Irina.
— Nu-mi mulțumi. Ai grijă să nu mai rănești copilul nostru. Pentru că dacă o faci… ai de-a face cu o mamă. Și nu cu orice mamă — cu una româncă. Și nu ți-ar plăcea să vezi ce poate face când copilul ei e în pericol.
Ușa s-a închis încet. Fără ură, dar și fără vreo promisiune. Iar Mihai a rămas singur, pe treptele reci, cu spatele curbat și sufletul încărcat de vină. Dar în privire i se aprinsese, pentru prima dată după mult timp, o speranță timidă.