— Nu te voi duce acolo. Vor fi oameni serioși, nu de teapa ta, a scuipat Rareș, fără să bănuiască o clipă că femeia din fața lui e chiar proprietara companiei în care lucrează.
În oglinda din dormitor, Ana își netezea calm rochia gri, una simplă, cumpărată acum trei ani de la un magazin modest. Rareș era în spatele ei, strălucind în cămașa lui albă, italiană, pe care o menționa obsesiv ori de câte ori prindea ocazia. Își aranja butonii cu mișcări precise, ca un actor pregătindu-se pentru spectacol.
— Ești gata? — a întrebat, evitând să o privească. Apoi, fără avertisment, și-a coborât ochii peste ea, analizând-o de sus în jos.
— N-ai nimic mai decent? — a murmurat cu un aer superior, ca și cum prezența ei i-ar fi pătat imaginea.
Ana nu mai era surprinsă. Fiecare eveniment venea cu același ritual al dezaprobării. Învățase să zâmbească fals și să înghită totul. Își ținea demnitatea ca pe o haină invizibilă, una pe care Rareș nu avea ochi să o vadă.
— Rochia e perfectă, — a răspuns ea simplu.
S-au căsătorit acum cinci ani. Ea, proaspătă absolventă de economie. El, un tânăr manager, plin de ambiții. Însă, odată cu avansarea lui, și-a pierdut reperele: mașini luxoase, ceasuri scumpe, costume croite la comandă și o imagine de „bărbat de succes” cu care se mândrea obsesiv.
Ana, în schimb, lucra liniștit la o firmă mică de consultanță, era atentă cu cheltuielile, nu cerea niciodată nimic. Era femeia pe care Rareș o prezenta mereu cu un zâmbet ironic: „Ea e șoricelul meu gri.” Iar lumea râdea. Ea râdea și ea, pe dinafară.
Apoi a venit acel telefon. Un notar i-a spus că tatăl ei — de care nu mai știa nimic din copilărie — murise și îi lăsase totul. Inclusiv un fond de investiții cu participații în zeci de companii. Printre ele, una cunoscută: TradeInvest, firma la care lucra chiar Rareș.
Ana nu i-a spus nimic. Doar că a primit o slujbă nouă, într-o firmă de investiții. Rareș a ridicat din umeri: „Sper că măcar e un salariu bun.” N-a pus întrebări. Nu-l interesa ce face soția lui.
În secret, Ana a început să lucreze cot la cot cu CEO-ul TradeInvest. A descoperit rapid haosul lăsat de Rareș în urmă: contracte păguboase, bani pierduți, clienți fictivi și sume delapidate sub forma unor „prime speciale”.
A urmat o anchetă discretă. Iar între timp, Ana s-a transformat. Rochiile simple au fost înlocuite cu piese elegante, rafinate, fără ostentație. Dar pentru Rareș, tot ce nu era evident, nu conta.
A venit și seara galei. El, mândru de sine, a făcut anunțul:
— E un eveniment important, cu toți oamenii de sus. Trebuie să fac o impresie bună. N-o să te iau cu mine, nu vreau să mă faci de râs.
— În regulă, — i-a răspuns Ana liniștită.
A doua zi, Rareș a plecat entuziasmat. Ana a așteptat să iasă din casă, apoi s-a pregătit. A ales o rochie Dior, ediție limitată, albastru închis, cu o croială impecabilă. Coafura, machiajul, atitudinea — totul exprima o nouă femeie. Una care nu mai accepta să fie redusă la tăcere.
La intrarea în restaurantul de lux, CEO-ul Mihail Petrescu a întâmpinat-o cu un zâmbet larg.
— Ana, ce plăcere să vă revăd. Conducerea e nerăbdătoare să vă cunoască.
Privirile o urmăreau în sală. Se știa deja: ea era noul acționar majoritar. Fără să se fi anunțat public, zvonul deja se răspândise.
Și atunci a apărut Rareș.
A încremenit când a văzut-o. A venit spre ea cu pași repezi, tulburat.
— Ce cauți aici? Ți-am spus să nu vii!
— Bună seara, Rareș, — a răspuns ea rece.
— Pleacă. Mă faci de râs. Și ce-i cu rochia asta? Ai scos-o de la reduceri, ca să pari altcineva?
Ana a zâmbit.
— Dior, colecția nouă. Dar știu că tu vezi doar ce scrie mare pe etichetă.
N-a apucat să răspundă, că Mihail s-a apropiat și i-a atins brațul Anei cu deferență.
— Ana, echipa e pregătită pentru poza oficială. Iar colegii noștri sunt curioși să te cunoască. Le-am spus că ești noul acționar.
Rareș a înlemnit.
— A-acționar?
Ana l-a privit drept în ochi.
— Începând de mâine, nu mai faci parte din companie. Am toate documentele. Și probele.
A încercat să protesteze. Să nege. Să implore. Dar Mihail a făcut un semn discret spre pază. Rareș a fost escortat afară fără scandal. Doar cu un murmur stins și priviri tăioase în spate.
Ana a ridicat un pahar de șampanie.
— Pentru un nou început, — a spus ea.
N-a fost niciodată un „șoricel gri”. Doar o leoaică care și-a așteptat momentul. Și, când a venit… a mușcat.