Ziua înmormântării bunicului meu a fost una din acele zile care se înfig în inimă ca o ancoră. Soarele strălucea nefiresc de puternic pentru cât de apăsătoare era durerea din pieptul meu. Bunicul fusese omul meu de suflet, cel care mă încurajase mereu, care îmi spunea că atunci când va pleca, voi vedea un curcubeu pe cer, semn că veghează asupra mea.
Dar cerul era senin. Nici urmă de curcubeu.
Cu ochii încețoșați de lacrimi, am observat o fetiță. Micuță, poate de patru ani, stătea nemișcată lângă mormânt. Rochia neagră îi atârna pe umeri, iar privirea era coborâtă. Plângea, dar în tăcere. Niciun adult nu era prin preajmă. M-am apropiat.
— Ești bine? Ești pierdută? Cum te numești?
Nu mi-a răspuns. A întors doar privirea spre mine, cu o tristețe care m-a înțepat adânc.
Mama s-a apropiat și ea, întrebând direct:
— Cine e copilul ăsta?
— Nu știu. N-a spus nimic, i-am răspuns.
Fetița s-a tras instinctiv înapoi de lângă mama. I-am întins mâna, dar nu a apucat-o. Doar m-a urmat în tăcere. După slujbă, toți au plecat spre casa bunicului. Numai ea a rămas lângă mormânt.
Am întrebat-o dacă o așteaptă cineva. A clătinat din cap. Am decis s-o iau cu mine, măcar până aflam cine e și de ce era acolo. Pe drum nu a scos un sunet. A fost cea mai ciudată liniște pe care am trăit-o.
Ajunși la casa bunicului, o vecină, Marissa, ieșea pe poartă.
— A, ai găsit-o pe Zoe! Mă întrebam unde e…
— O cunoști?
— Desigur. Am lăsat-o azi dimineață la cimitir.
Am încremenit.
— Ai lăsat un copil singur acolo?
— Știam că cineva din familie o va lua. Nu e treaba mea. Eu am avut grijă de ea două zile deja.
— De unde e? Unde sunt părinții?
— Păi… bunicul tău era tatăl ei, zise Marissa, de parcă ar fi spus că a plouat ieri.
Am simțit cum mi se clatină genunchii.
— Cum să aibă un copil la 67 de ani?
— Mama ei a fost femeia care-l îngrijea. A născut-o și a plecat. El a crescut-o cum a putut.
Am intrat în casă, unde familia era deja adunată. Mama s-a uitat la Zoe ca la o povară.
— De ce ai adus-o aici?
— Să o las singură la cimitir?
— Are părinți!
— Nu are. Mama a abandonat-o, tatăl era bunicul nostru, a intervenit Marissa.
Tăcere. Unchiul meu a spus ce gândeau toți:
— Trebuie să chemăm protecția copilului.
— Nu. O iau eu.
Toți au sărit:
— Ești nebună? E copilul bunicului nostru! E o rușine!
Dar nu puteam s-o las. În privirea ei mută era o disperare pe care o știam prea bine.
Am dus-o acasă. A spus un singur cuvânt: „Mulțumesc.”
În seara aceea, când am pus-o la somn, mi-a spus încet:
— Mi-e frică. Mama m-a părăsit. Tata a murit. Dacă și tu pleci?
Am strâns-o în brațe.
— Nu te voi părăsi. Promit.
A doua zi dimineață, mama a apărut la ușă. Nu singură. Cu o femeie străină.
— Ea e mama biologică a lui Zoe. A venit s-o ia.
Zoe s-a agățat de mine.
— Ai promis!
Am luat-o pe femeie deoparte. Se numea Liza.
— Cât ți-a dat mama să vii?
— Cinci mii.
— Și ce faci cu Zoe?
— O dau în plasament. Nu e problema mea.
M-a fulgerat o idee.
— Îți dau zece mii dacă o lași aici.
— Bine, dar adu-mi banii diseară.
Am acceptat, deși nu aveam niciun ban. Niciun leu. Dar aveam o speranță: bunicul lăsase un testament. Trebuia să-l găsesc.
— Testamentul? Tata a zis că a lăsat instrucțiuni în bibliotecă, a spus Zoe.
Am fugit acolo. În biroul lui, într-un dosar, era testamentul. Și bani. 15.000 de dolari. Și un bilet:
„Iartă-mă că n-am spus despre Zoe. Dar știam că doar tu îi vei oferi ceea ce merită. Vă iubesc pe amândouă.”
Am plâns în tăcere. Zoe a venit lângă mine.
— De ce plângi?
— Sunt lacrimi de fericire.
Am ieșit din casă ținând-o de mână. Zoe s-a oprit și a arătat în sus.
— Uite! Un curcubeu!
Și chiar era. Unul mare și luminos, traversând cerul. Știam atunci că bunicul era acolo și ne privea.