Întotdeauna am știut că Linda, mama mea vitregă, va găsi o cale să fure lumina reflectoarelor la nunta fratelui meu. Avea un talent special pentru a transforma orice moment important într-un spectacol despre ea. Dar ceea ce a făcut în ziua aceea… a depășit orice imaginație. A comis o greșeală atât de gravă, încât a fost ultima dată când a mai avut vreun rol în viața noastră.
Eu sunt Natalia, 26 de ani. Fratele meu, Andrei, are 22. Când mama noastră a murit din cauza unui anevrism, viața noastră s-a schimbat brusc. Aveam doar 11 ani, iar Andrei avea 7. Peste noapte, casa noastră s-a umplut de tăceri și umbre, iar tata părea doar o fantomă a bărbatului care fusese. Singura care a umplut acel gol imens a fost bunica noastră, Maria – mama mamei noastre.
Pentru noi, Bunica nu era doar o rudă iubitoare. Ea a devenit pilonul familiei. Ne trezea dimineața cu miros de clătite, ne cosea hainele rupte, ne asculta problemele adolescenței, și era acolo, fără să ceară nimic în schimb. Nu a existat serbare școlară fără ea în public, nu a existat moment important în viața noastră fără sprijinul ei.
Când tata s-a recăsătorit cu Linda, eu deja știam ce fel de femeie este. Aveam 13 ani și o intuiție clară: femeia asta nu avea nicio intenție să devină parte din familia noastră. Nu era agresivă la vedere, dar răutățile ei subtile, aluziile veninoase și privirile disprețuitoare nu treceau neobservate.
Cel mai mult o deranja prezența bunicii. O ironiza de câte ori putea. Spunea glume cu „moliile” și „parfumul de antichitate”, se prefăcea că nu-i aude vorbele sau o întrerupea cu replici sarcastice. La început le-am ignorat. Dar în timp, au devenit dureroase. Iar cel mai grav era că tata nu intervenea niciodată. Doar oftează și schimba subiectul.
Odată, am avut curajul să-l întreb de ce nu o apără pe bunica. Mi-a răspuns, obosit:
— Linda încearcă… și asta e mai mult decât aș putea cere.
Dar adevărul era că nu încerca deloc.
Anii au trecut, iar Andrei s-a logodit cu o fată minunată – Elena. Când m-a anunțat că urmează nunta, mi-a spus că doar două persoane vor ține discursuri în acea zi: eu și bunica.
— Nu și tata? am întrebat, uimită.
— Îl iubesc, dar e pasiv. Iar Linda… nu e familie. Doar o prezență.
Am fost complet de acord.
Bunica, firește, s-a implicat în tot. A cumpărat costumul lui Andrei, i-a oferit Elenei un set de perle ca dar de nuntă, iar fata a plâns de emoție. A fost un gest simplu, dar plin de dragoste. În colțul sălii, am zărit-o pe Linda, uitându-se fix la scenă, cu buzele strânse și ochii încruntați. Mi-am dat seama că fierbe. Dar nu bănuiam ce urmează.
Ziua nunții a fost magică – un soare blând, o grădină decorată cu flori albe, muzică de coarde, atmosferă de vis. Andrei și Elena erau radianți, iar fiecare moment părea desprins dintr-un film.
Discursul meu a fost plin de amintiri vesele din copilărie. Am vorbit despre broaștele pe care Andrei le ținea în borcane, despre vânzarea de „pietre norocoase” prin vecini și despre copilăria noastră haotică, dar fericită. Lumea a râs, unii au lăcrimat. Bunica își ștergea ochii cu un șervețel alb, zâmbind cu duioșie.
Apoi a venit momentul ei. Bunica s-a ridicat cu emoție, scoțând din poșetă un carnețel mic. Încerca să-și adune gândurile. Sala se liniștise.
Și exact atunci, Linda a izbucnit într-un râs exagerat, ținându-se de paharul de vin.
— Cine a lăsat femeia de serviciu să vorbească mai devreme? Glumesc! Tura ei de curățenie e abia după tort!
Camera a înghețat.
Nu s-au mai auzit nici furculițe, nici șoapte. Doar tăcere. Bunica a rămas în picioare, calmă, în timp ce Linda râdea singură de gluma ei bolnavă. Andrei s-a ridicat ca tras de un fir invizibil și a mers direct la cabina DJ-ului.
— Microfonul, a cerut.
Și când a început să vorbească, vocea lui era liniștită, dar fiecare cuvânt tăia aerul:
— Această femeie, bunica mea, este motivul pentru care am ajuns aici. Ea ne-a crescut. A fost acolo când mama a murit. A fost mamă, tată, medic, bucătar, sfătuitor și înger păzitor.
A întors capul spre Linda.
— Iar tu… ai fost prezentă, dar niciodată implicată. Glumele tale nu vor șterge ceea ce ea a clădit cu inima și cu sacrificiul. Adevărata familie nu vine din căsătorie, ci din loialitate și iubire.
Sala a fost cuprinsă de freamăt. Linda și-a strâns paharul în mână, dar nu a spus nimic.
Andrei s-a dus la bunica, i-a oferit brațul și a spus:
— Vino, mama mea cu suflet mare. Acum e rândul tău.
Bunica s-a apropiat de microfon, a zâmbit larg și i-a aruncat o privire tăioasă Lindei:
— Promit să fiu scurtă, că doar sunt la „serviciu”, nu?
Toată lumea a izbucnit în râs. A fost o replică neașteptată, o scânteie de curaj care ne-a mișcat pe toți.
— Când fiica mea m-a lăsat cu doi copii rămași fără mamă, n-am ezitat o clipă. Și nu pentru că era o obligație, ci pentru că dragostea adevărată nu așteaptă permisiune.
Și-a ridicat paharul și a rostit:
— Pentru Andrei și Elena. Să vă fie viața plină de respect, de bunătate și de oameni care aleg să iubească necondiționat.
Aplauzele au izbucnit ca o furtună. Unii oameni aplaudau în picioare. Cvartetul de coarde s-a oprit din uimire și a început și el să bată din palme.
Linda? A ieșit val-vârtej din sală. L-am auzit mai târziu spunându-i tatei că trebuie „să intervină”.
Iar tata, calm pentru prima dată în ani, i-a răspuns scurt:
— Ți-ai făcut-o singură.
Ea a plecat furioasă, înainte de desert.
Mai târziu, la dansul mamă-fiu, Andrei a întins mâna bunicii și a întrebat:
— Vrei să dansezi cu mine?
Bunica, cu lacrimi în ochi, a dat din cap. S-au legănat încet pe melodia preferată a mamei noastre.
Iar eu, privind scena, am simțit cum, undeva, mama ne zâmbea. Mândră. Fericită. Împăcată.