Când le-am propus fratelui meu și familiei lui să petreacă un weekend la mine, am făcut-o cu gândul că, în sfârșit, ne vom apropia. Trecuse prea mult timp în care ne-am văzut doar de sărbători, și mă încălzea ideea că poate, de data asta, vom construi ceva mai mult decât simple politețuri între mese.
Dar totul s-a năruit într-un mod atât de dureros, încât mi-a reamintit de copilărie, de anii în care eram invizibilă în fața părinților mei.
**
Am crescut cu sentimentul că trăiesc într-o piesă de teatru în care rolul principal îi fusese oferit fratelui meu, Rareș, din prima clipă. Avea doar doi ani în plus, dar părea că toată casa gravita în jurul lui.
Mama îi expunea pe frigider fiecare mâzgălitură, în timp ce desenele mele colorate cu migală rămâneau pe masă, uitate. Tata anunța cu mândrie notele lui Rareș la masă, dar nu scotea niciun cuvânt despre reușitele mele. Când el făcea un gol la fotbal, mergeam toți la înghețată. Când eu intram a treia oară pe lista de onoare, primeam un zâmbet și atât.
N-am fost niciodată geloasă, dar tânjeam după puțină atenție. Măcar un semn că și eu contez.
Cu timpul, Rareș a crescut cu ideea că i se cuvine totul. Iar părinții îl validau constant, în timp ce mie îmi cereau să fiu „înțelegătoare”.
Am mers la facultate doi ani după el. El cu o bursă, eu cu credite și trei joburi part-time. A absolvit și a primit un loc călduț la o firmă a unui prieten de familie. Eu am intrat în învățământ și am luptat pentru fiecare pas.
Anii au trecut. Rareș s-a căsătorit cu Ramona, o femeie caldă, iar apoi au venit și copiii. Am sperat că responsabilitățile îl vor face să se schimbe, să devină omul pe care l-aș fi vrut ca frate. Iar la reuniunile de familie părea chiar schimbat. Vorbea frumos despre copii, părea implicat. Am simțit, pentru prima dată, că poate aveam o șansă să reconstruim ceva.
**
Devenisem tot mai singură. Zilele de weekend erau tăcute, iar scroll-ul prin pozele lor de familie mă făcea să simt un gol. Așa că, într-o seară, mi-am luat inima în dinți și l-am sunat.
— Hei, Rareș… ce-ar fi să veniți un weekend la mine? Tu, Ramona, copiii… chiar mi-ar plăcea să fim toți împreună.
A fost surprins, dar încântat. Mi-a spus că și copiii întrebaseră de mine. Inima mi s-a umplut de căldură. Am invitat-o și pe mama, care urma să vină cu avionul în aceeași zi.
Am petrecut zile întregi curățând și pregătind fiecare detaliu. M-am gândit la toate: am refăcut rețeta de friptură de vită pe care o iubea Rareș în copilărie, am luat materiale creative pentru copii, și am pregătit patul pentru mama. Totul trebuia să fie perfect.
**
Când au ajuns, entuziasmul meu era sincer. I-am întâmpinat cu zâmbetul până la urechi, le-am arătat casa și m-am bucurat de energia lor. Ramona a apreciat efortul, copiii erau plini de viață. A fost exact cum îmi imaginasem… pentru scurt timp.
Când mama a sosit de la aeroport, părea obosită. Slăbită. Am simțit imediat că ceva nu era în regulă. Am ajutat-o să se întindă, asigurându-mă că are apă și liniște. Apoi m-am apucat de cină. Am gătit cu tot sufletul, mirosul umplea apartamentul. Friptură fragedă, piure cremos, legume sotate, pâine proaspăt coaptă, plăcintă cu mere – un ospăț complet.
După ore întregi de muncă, am strigat:
— Cina e gata! Veniți la masă!
Nimic.
Zgomotul televizorului, tabletele copiilor și telefonul Ramonei acopereau tot. M-am apropiat și am repetat, mai tare. Dave nici n-a clipit. Se uita la meci. Ramona derula videoclipuri pe telefon, copiii erau scufundați în jocuri.
Am stat un minut în prag, apoi m-am așezat singură la masă. Mâncarea era perfectă. Dar gustul… amar. Gol. Îmi imaginam râsete, povești, bucurie. În schimb, eram iar invizibilă. Ca atunci când eram mică și Rareș primea toată atenția.
După douăzeci de minute de ignorare totală, am intrat în sufragerie:
— O să mâncați sau nu? Am gătit tot ce vă place…
— Da, imediat, meciul e pe final — a spus Rareș, fără să se uite la mine.
— Sunt în mijlocul unui video — a adăugat Ramona.
Copiii nu au ridicat nici măcar capul.
Am simțit o furie grea urcând din piept. M-am întors în bucătărie și am început să arunc mâncarea la gunoi. Friptură după friptură, piure, legume… totul se ducea.
Când Rareș a apărut în prag, părea nedumerit:
— Emily, ce faci?! De ce arunci tot?
— Pentru că v-am chemat și m-ați ignorat — am spus cu voce joasă, dar hotărâtă.
— Ți-am zis că venim… — a început el, dar atunci s-a deschis ușa camerei de oaspeți. Mama.
Slăbită, dar hotărâtă, s-a uitat la toată scena și a spus:
— Rareș… Emily nu e servitoarea ta.
El a încercat să răspundă, dar mama l-a oprit dintr-un gest.
— A gătit pentru voi. A muncit ore întregi. Și voi nici măcar n-ați avut bunul simț să o ascultați? Să-i răspundeți? Am auzit totul.
M-am prăbușit în brațele ei, plângând în hohote. Toți anii aceia în care mă simțisem mică, nevăzută… ieșeau acum la suprafață.
Mama m-a ținut strâns.
— Ar fi trebuit să intervin demult, iartă-mă… — mi-a șoptit.
Apoi s-a întors către fratele meu:
— Acum, luați copiii, pe Ramona, și pregătiți voi cina. Iar dacă nu ești în stare să-ți respecți sora, Rareș, poate nu mai ai ce căuta în casa ei.
Rareș a rămas mut. Apoi, cu o voce stinsă, i-a chemat pe toți în bucătărie.
— Hai, copii. Ramona. Pregătim masa.
A fost penibil. Stângaci. Dar pentru prima dată, mi-au oferit un efort înapoi. Au făcut paste simple, dar erau toți acolo. Inclusiv Rareș, care spre final m-a tras deoparte.
— Îmi pare rău, Emi. N-am știut că… am fost atât de orbit de mine. Și în copilărie, și acum.
L-am privit în ochi. Nu era o scuză perfectă. Dar era un început.
Pentru prima dată, am simțit că poate nu eram doar sora din umbră. Poate, acum, puteam fi pur și simplu… frați.