Credeam că mi-am găsit o prietenă adevărată. Amber apărea mereu cu un zâmbet larg și complimente gata pregătite, dar sub masca ei prietenoasă se ascundea o intenție pe care nu mi-aș fi imaginat-o vreodată.
Totul a început la scurt timp după ce m-am căsătorit cu Ben. Eu aveam 19 ani, el 22, și lumea părea a noastră. Familia lui era înstărită și, ca dar de nuntă, ne-a oferit o casă frumoasă, cu camere luminoase și o bucătărie în care abia așteptam să coc prăjituri. Ben lucra în afacerea familiei și, în paralel, studia la facultate. Eu eram însărcinată și, deși viața părea perfectă, singurătatea începea să mă apese.
Majoritatea prietenelor mele încă erau la liceu sau la facultate. Ben era mai tot timpul ocupat, iar serile liniștite din casă deveniseră plictisitoare. Într-o zi, Amber – o fostă colegă de liceu, pe care o știam doar din vedere – a început să treacă pe la mine.
„Casa ta e de vis!”, exclama ea de fiecare dată, trântindu-se pe canapea ca și cum ar fi fost a ei. „Și faci totul singură? Gătești, decorezi, ai viața perfectă!”
Complimentele curgeau fără oprire. Se minuna de camera copilului, de bijuteriile mele, de cât de harnică eram. Iar eu… m-am simțit din nou parte din lume. Nu mai eram doar o tânără soție însărcinată care își aștepta soțul acasă seara.
Când mi-a cerut, într-o zi, să vină la cină cu o prietenă de-a ei, m-am bucurat. Am văzut în asta ocazia de a-mi lărgi cercul social.
Așa a apărut Melanie. Spre deosebire de Amber, abia m-a privit în ochi. Părea timidă și stângace. La jumătatea cinei, s-a scuzat, cerând voie să folosească baia.
„Prima ușă pe stânga,” i-am spus eu.
A dispărut mai mult decât părea normal. Când s-a întors, și-a cerut scuze: „M-am rătăcit puțin.” Am râs și am lăsat totul baltă. Nici prin minte nu-mi trecea ce se întâmplase de fapt.
O săptămână mai târziu, liniștea noastră s-a spulberat.
Mă pregăteam să ies și am vrut să port cerceii mei de mireasă, cei cu perle și diamante pe care Ben mi-i oferise în ziua nunții. Când am deschis cutiuța de catifea… era goală.
„Ben!” am strigat. „Ai mutat cerceii mei?”
„Nu”, a venit răspunsul lui din sufragerie, urmat de tăcere.
Panica mi-a strâns stomacul. Acei cercei nu erau doar scumpi, erau sentimentali, unici. Am răscolit toată casa, dar dispăruseră.
A doua zi dimineață, Ben s-a uitat peste conturile bancare și a încremenit: cardul secundar, pe care îl folosea pentru hobby-ul lui cu biciclete vintage, fusese golit. Tranzacții peste tranzacții, toate de la mall: haine, cosmetice, jocuri. În sertarul dulapului, cardul lipsea.
Atunci am realizat. Melanie nu se „rătăcise” în drum spre baie.
Am început să fac demersuri la bancă și la magazine. Majoritatea nu aveau camere sau nu puteau ajuta fără plângere oficială. Singura soluție reală era poliția.
În loc să mă grăbesc, am ales o altă cale. Am pregătit o capcană.
I-am scris lui Amber: „Trebuie să vorbim. E urgent.”
A venit veselă, de parcă nimic nu se întâmplase.
„Amber, cineva mi-a furat cerceii și cardul de debit. Depun plângere penală. Un magazin din mall are filmare HD și le va da poliției.”
Un fulger de panică i-a trecut prin priviri, urmat de o replică rece: „Mult noroc să dovedești cine a folosit cardul. Mall-ul nici nu are camere.”
Bingo. Tocmai se trădase singură.
Am zâmbit: „Ba are. Și abia aștept să vad imaginile.”
Culoarea i-a dispărut din obraji. O jumătate de oră mai târziu, bătea la ușa mea cu o pungă transparentă: cerceii mei, cardul și chiar un inel de familie pe care nici nu știam că îl furaseră.
A început să se scuze, dând vina pe Melanie. Dar când a spus: „Nici măcar nu am luat așa mult!”, s-a trădat din nou.
I-am cerut numele tuturor celor implicați și datele părinților. În aceeași seară am sunat fiecare familie. Unii au plâns, alții au țipat, dar toți au fost de acord cu înțelegerea mea: să îmi ramburseze fiecare bănuț sau să las poliția să rezolve cazul de fraudă și furt calificat.
În următoarele săptămâni, plicurile cu bani au început să apară. Amber și prietenele ei munceau serile la un fast-food local, transpirând pentru a-mi înapoia ceea ce mi-au luat.
Iar eu, cu un pahar de apă și o felie de plăcintă, stăteam uneori în colțul restaurantului, privind cum servesc clienți nervoși, curăță mese lipicioase și suportă exact genul de umilință pe care îl meritaseră.
După ce totul s-a încheiat, am rămas cu o lecție prețioasă: nu mai tânjesc după compania celor care vor doar să guste din viața mea, fără să fie prieteni adevărați.
Amber a dispărut din viața mea, iar eu am rămas mai puternică și mult mai atentă cu cine las să-mi calce pragul.