Când fiul nostru a refuzat să-și recunoască propriul copil, eu și soțul meu n-am stat pe gânduri. Am deschis ușa și inima pentru nepoata noastră, Ava. Dar după mai bine de un deceniu și jumătate de iubire necondiționată, o vizită neașteptată și o cerere absurdă au readus la suprafață răni vechi și adevăruri greu de privit în față.
Totul a început în urmă cu șaisprezece ani, când Tom, băiatul nostru cel mare, s-a căsătorit cu Mia. O tânără plină de viață, cu o energie molipsitoare, care ne-a cucerit imediat. Fusese mai rebelă în tinerețe, dar până să-l cunoască pe Tom își domolise spiritul neliniștit. Ne-am apropiat de ea repede, o consideram parte din familie.
La puțin timp după nuntă, s-a născut Ava. Mică, delicată și cu ochii mamei ei. Păreau o familie perfectă, dar iluzia nu a durat. Tom a înșelat-o pe Mia. Când am aflat, mi s-a rupt sufletul. Într-o seară rece, în toiul unei ploi torențiale, Mia a venit la noi cu Ava în brațe și lacrimi în ochi. Nu avea pe nimeni în România. Doar pe noi.
Am primit-o fără ezitare. I-am spus că nu trebuie să ne plătească chirie, că nu vrem decât să le fie bine. A devenit fiica noastră la fel ca Tom, poate chiar mai mult, pentru că nu ne-a întors niciodată spatele.
Divorțul lor a fost un șoc, dar prioritatea noastră a devenit Ava. O fetiță blândă, isteață, care se refugia în puzzle-uri și muzică. Se atașase profund de soțul meu, Doru. Îl adora. Pentru ea, el era „tati”. Iar Doru o învăța totul: să meargă pe bicicletă, să citească, să creadă în ea.
Tom, între timp, s-a recăsătorit cu o femeie pe nume Alina și au avut un băiat. Ne-a uimit cât de ușor a tăiat legăturile cu Ava. Nu o mai vizita, nu o suna, nu-i trimitea nici măcar o felicitare de ziua ei. Am încercat să-l facem să-și reconsidere atitudinea, dar răspunsul lui a fost revoltător: „Nici măcar nu știu dacă e a mea. Mia se distra destul înainte de mine.”
Ava nu știa nimic. Pentru ea, Doru era tatăl ideal. Iar el… i-ar fi dat luna de pe cer.
Dar viața ne-a dat o lovitură dură: Doru a fost diagnosticat cu cancer pulmonar. Ava avea paisprezece ani și înțelegea prea bine ce înseamnă. L-a însoțit la tratamente, i-a ținut mâna, și, într-un gest profund, și-a tuns părul în semn de solidaritate. Iar Tom? Niciun apel, nicio vizită. Nimic.
Când l-am confruntat, a zis sec: „Aveți alți copii. Tata nu e singur.”
Mi s-a strâns inima. Nu-mi venea să cred că fiul pe care l-am crescut putea fi atât de rece.
Acum, cu Doru în ultimele luni de viață și Ava visând la facultate, trăim zile grele, dar pline de iubire. Într-o seară, Tom a apărut pe neașteptate, ținând un pachet de bere, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
„Mamă, vreau să discutăm despre testamentul lui tata,” a zis fără nicio introducere.
Când i-am explicat că Doru vrea să lase cea mai mare parte a moștenirii nepoatelor care au fost aproape de el, a explodat. A spus că Ava nu este fiica lui, că băiatul lui, Radu, merită mai mult, și a aruncat cu vorbe grele despre Mia.
Când a rostit cuvintele „E doar o bastardă,” Ava coborâse deja scările și auzise tot. Cu glas tremurat, dar clar, a spus:
„Bine. Fă testul. Vreau să știu și eu de ce nu m-ai vrut.”
Am simțit cum inima ni se frânge din nou. Doru l-a dat afară pe Tom pe loc.
Au urmat două săptămâni de tăcere. Testul a fost făcut, iar rezultatul a ajuns într-un plic pe care i l-am înmânat când l-am chemat din nou.
„Probabilitate de paternitate: 99.9999%.”
Tom a înlemnit. Ava a intrat în cameră și i-a spus calm, fără ură:
„Toată viața am încercat să înțeleg ce am făcut greșit. Mă întrebam ce e în neregulă cu mine. De ce nu mă vrei. Acum știu că nu era despre mine. Și nu-mi mai pasă.”
Pentru prima dată, Tom a tăcut.
Doru a intervenit cu vocea stinsă:
„Îți vei primi partea, Tom. Dar Ava și celelalte nepoate vor rămâne în centrul testamentului meu.”
Tom a bombănit despre favoritisme, dar eu l-am privit în ochi și i-am spus:
„Nu favorizăm. Răsplătim dragostea și devotamentul. Lucruri pe care tu le-ai pierdut.”
A plecat fără un cuvânt.
În acea noapte, Ava s-a așezat lângă Doru.
„Ai fost atât de puternică,” i-a spus el.
„Am spus doar adevărul.”
„Și ai făcut-o cu demnitate. Sunt mândru de tine.”
Ea și-a sprijinit capul pe umărul lui. „Atât timp cât te fac mândru… e suficient.”
El a zâmbit slab. „Ești deja tot ce mi-am dorit să fiu tată.”