Totul a început într-o după-amiază obișnuită, când am primit un mesaj de la mama:
„Cină specială de familie vineri seara. Să nu lipsești!”
M-am uitat la ecran de parcă nu-mi venea să cred. Era prima dată, după ani de zile, când părea să le pese să fim din nou toți împreună. Mi s-a strâns stomacul de emoție și de teamă în același timp.
Fiind copilul de mijloc, mereu m-am simțit invizibilă. Sora mea mai mare, Tina, era „perfecțiunea întruchipată”: carieră, familie, casă frumoasă. Fratele mai mic, Cameron, era „geniul” și răsfățatul. Iar eu… eram doar Jennifer, mereu acolo, dar mereu uitată.
Am vrut să inventez o scuză, dar în final am tastat: „Vin.”
Mama a răspuns imediat: „Perfect! Le Petit Château, ora 19. Nu întârzia.”
Mi s-a tăiat respirația. Le Petit Château nu era o bodegă de colț, era un restaurant elegant, cu prețuri de lux. Mi-am făcut rapid un calcul în gând și mi-am dat seama că asta îmi va mânca jumătate din economii. Totuși, am sperat că poate, pentru o dată, va merita.
Vineri am ajuns mai devreme, cu emoțiile ghem în stomac. Când am intrat, părinții erau deja acolo, zâmbind relaxați. În curând au venit și Tina cu soțul ei, arătând impecabil, iar Cameron a intrat cu aerul lui de „vedetă ocupată”.
Discuțiile au început cum mă așteptam: mama m-a întrebat cu un ton ușor ironic dacă „încă lucrez la firma aia mică de marketing”. Am răspuns calm, deși îmi venea să strâng din dinți, că tocmai câștigasem un client mare. Complimentul ei s-a risipit imediat ce Tina a început să povestească despre fiul ei și ultimul meci de fotbal.
În ciuda începutului, cina a fost plăcută. Am râs, am glumit, iar pentru câteva momente m-am simțit parte din familie. Apoi a venit nota de plată.
Tata a luat-o, a verificat-o, apoi mi-a aruncat o privire ciudată.
— Jennifer, tu o să-ți plătești partea în seara asta.
Am clipit surprinsă.
— Poftim?
— Ești adultă, a zis el cu voce serioasă. E timpul să începi să-ți plătești singură mesele. Sora și fratele tău au familii de întreținut, tu nu.
Am simțit cum îmi arde fața. Ei tocmai plătiseră pentru toți ceilalți, iar mie îmi cereau să-mi scot cardul. Cu greu mi-am stăpânit lacrimile și am plătit, sperând să nu fie refuzat cardul.
Drumul spre casă a fost lung. Inițial a fost doar durere, apoi s-a transformat în furie.
A doua zi, am luat o decizie: aveau să simtă și ei ce am simțit eu.
I-am invitat la mine la cină, iar în zilele următoare am pus tot sufletul în pregătiri. Am făcut curat până a strălucit apartamentul, am cumpărat o față de masă elegantă și am gătit ca niciodată: somon cu ierburi, legume coapte, salată de quinoa și tiramisu la desert.
Când au sosit, m-au complimentat.
— Arată minunat, Jennifer, a spus tata.
— Și miroase incredibil, a adăugat mama.
Cina a decurs surprinzător de plăcut, iar la desert le-am zâmbit larg:
— Mă bucur că v-a plăcut. O să fie 47,50 dolari de fiecare, vă rog.
Tacere. Furculița mamei a căzut pe farfurie, iar tata a trecut printr-o gamă de expresii: șoc, neînțelegere, furie.
— Cum adică?!
— Ei bine, sunteți adulți acum. E timpul să vă plătiți singuri mesele, am spus cu calmul pe care îl folosise tata la restaurant.
Am văzut momentul în care au realizat. Rușinea le-a umbrit fețele. Au încercat să se justifice, dar pentru prima dată am spus tot ce aveam pe suflet: cum m-am simțit ignorată, mereu pe ultimul loc, mereu „responsabilă”, în timp ce ceilalți erau răsfățați.
Am văzut lacrimi în ochii mamei și un oftat greu la tata.
— Jennifer, ai dreptate, a zis el. Îți datorăm o scuză. Mare.
— Nu vrem să te mai facem să te simți așa, a adăugat mama. Te iubim.
Nu s-au rezolvat toate peste noapte, dar seara aceea a schimbat ceva. Am simțit, pentru prima dată în ani, că m-au văzut cu adevărat.
Când au plecat, tata a zis zâmbind:
— Data viitoare împărțim nota. Toți.
Și pentru prima dată, am crezut că o va face.