Când m-am oferit să acopăr costul de 150.000 de dolari pentru nunta fiului meu, am crezut că fac cel mai frumos gest de iubire pe care o mamă îl poate oferi. Eu sunt Geta, mama lui Rareș, singurul meu copil. Urma să-și întemeieze familia, iar eu voiam să-i ușurez drumul și să-i ofer o amintire de neuitat.
Aveam doar două condiții simple. Prima, să angajeze un organizator de nunți, pentru că urma să fie un eveniment uriaș, cu peste trei sute de invitați, și voiam să fie totul impecabil. A doua, să-mi permită să invit zece rude în vârstă care mi-au fost sprijin atunci când viața m-a pus la pământ.
În urmă cu mulți ani, un accident neașteptat m-a lăsat paralizată pentru o vreme. Soțul meu nu mai era printre noi, iar viața mea părea să se prăbușească. Acei oameni – veri, mătuși și vecini foarte apropiați – m-au ajutat să-mi cresc copilul, să merg la recuperări și să învăț să merg din nou. Fără ei, nu știu cum am fi reușit să supraviețuim acelei perioade.
Rareș a acceptat condițiile mele fără să clipească. Mi-a zâmbit și mi-a spus că merit să fiu fericită la nunta lui, că acești oameni sunt și familia lui, chiar dacă nu petrecuse ani de zile cu ei. M-am simțit în sfârșit apreciată și am început să fac planuri cu inima plină.
Totul a mers bine până într-o după-amiază, când Andreea, logodnica lui, m-a chemat să o însoțesc la proba rochiei de mireasă. Era o zi frumoasă, luminoasă, și credeam că vom împărtăși un moment de bucurie. În loc de asta, în cabina de probă, printre straturi de tul și oglinzi, Andreea mi-a spus pe un ton rece:
— „Nu vreau ca acei oameni să vină. Sunt străini pentru mine. Nunta asta este a noastră. Dacă vrei să-i sărbătorești, fă-o separat.”
Am rămas fără cuvinte. Am crezut că poate e doar emoționată și am întrebat-o dacă e sigură de ceea ce spune. Mi-a răspuns scurt:
— „Da. Nu îmi schimb părerea.”
Mi s-a strâns inima. Vorbea despre oamenii care mi-au ținut casa și sufletul întregi când nu mai aveam putere nici să mă ridic din pat. Despre cei care au gătit pentru Rareș, l-au dus la școală și m-au ajutat să merg mai departe. Cum puteau fi tratați ca niște intruși?
În seara aceea, am stat mult pe gânduri. Am privit poze vechi cu Rareș copil, înconjurat de acei oameni. Mi-am amintit cum l-au ținut de mână la serbări, cum m-au ajutat să-l cresc, cum m-au încurajat să nu renunț niciodată. Și am luat o decizie grea, dar fermă: am anulat toți furnizorii și mi-am retras sprijinul financiar.
A doua zi, telefoanele au început să sune. Părinții Andreei m-au acuzat că sunt egoistă și că stric fericirea fiicei lor. Andreea a urlat la mine, furioasă și speriată că visul ei se destramă. Eu am rămas calmă și i-am spus doar atât:
— „Nu voi plăti o nuntă în care oamenii care ne-au salvat viața sunt tratați ca niște străini.”
Câteva zile mai târziu, Rareș a venit la mine. Era tulburat și rușinat. A ascultat cu atenție povestea fiecăruia dintre cei zece oameni pe care îi invitasem. Îi cunoștea, dar nu știa tot ce făcuseră pentru el și pentru mine în anii cei mai grei.
În momentul acela, ceva s-a schimbat. Rareș și-a confruntat logodnica, iar după câteva zile de reflecție, Andreea și-a cerut scuze. A recunoscut că a fost egoistă și orbită de ideea unei „nunți perfecte” doar pentru ea. Părinții ei au dat și ei înapoi, înțelegând că fără acei oameni, nici fiul meu, nici eu nu am fi fost acolo unde suntem astăzi.
Câteva luni mai târziu, nunta a avut loc, iar rudele mele au stat mândre în primul rând, cu ochii înlăcrimați și zâmbete largi. Rareș le-a mulțumit public, iar Andreea le-a oferit flori la finalul ceremoniei.
Pentru mine, acea zi n-a fost doar despre o nuntă. A fost despre recunoștință, despre familie și despre puterea de a spune „nu” atunci când valorile tale sunt călcate în picioare. Am înțeles că banii nu pot cumpăra respectul, dar pot fi o pârghie pentru a-l cere.
În sufletul meu, știam că făcusem alegerea corectă. Iar nunta aceea, mai frumoasă decât mi-aș fi imaginat, a fost o celebrare nu doar a dragostei lor, ci și a legăturilor care ne-au ținut împreună atunci când viața ne-a pus la încercare.