Viața ne pune uneori în fața unor alegeri pe care nu ne-am fi dorit să le facem niciodată.
Pentru mine, acea alegere a venit la 68 de ani, când a trebuit să decid dacă îmi folosesc economiile pentru a-mi împlini un vis sau pentru a ajuta la tratamentele medicale ale nepoatei mele.
Sunt Luiza, văduvă de câțiva ani. Eu și soțul meu am visat mereu să ajungem la Paris, dar mereu a apărut ceva: griji, facturi, probleme de sănătate. După ce el s-a stins, mi-am promis că, într-o zi, voi face acea călătorie – nu doar pentru mine, ci și pentru noi doi.
Timp de ani de zile am pus bani deoparte din pensie. Nu erau mulți, dar îmi ajungeau pentru bilet, cazare și câteva zile de vis în orașul luminilor.
Apoi, totul s-a schimbat. Fiica mea m-a sunat disperată: fetița ei de 12 ani fusese diagnosticată cu o boală gravă, iar tratamentele erau costisitoare. M-a rugat să o ajut cu banii mei de economii.
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Știam că e vorba despre sănătatea nepoatei mele, dar în același timp simțeam că renunțarea la acea excursie însemna să mă resemnez și să îngrop ultima mea bucurie.
— Nu pot să renunț la ultima mea șansă de fericire, i-am spus. Vreau să fac asta măcar o dată în viață.
A plecat plângând. Nu mi-am imaginat că acele lacrimi vor fi începutul unui coșmar.
Câteva zile mai târziu, m-am întors acasă și am găsit ușa larg deschisă. Înăuntru, fiica mea împacheta hainele din dulapul meu.
— Ce faci?! am întrebat, cu inima bătându-mi nebunește.
— Închiriez casa ca să plătesc tratamentul copilului meu, mi-a răspuns rece. Ține-ți banii pentru Paris și, dacă vrei, poți rămâne acolo, pentru că atunci când te întorci nu vei mai avea unde locui.
Am simțit cum mi se taie respirația. Casa era trecută pe numele ei încă dinainte ca soțul meu să moară – o decizie luată cu gândul că, oricum, urma să o moștenească. Dar niciodată nu mi-a trecut prin minte că va folosi acest lucru împotriva mea.
Acum locuiesc într-un adăpost temporar și încerc să-mi dau seama ce urmează. Parisul nu mai e în plan – am nevoie de bani pentru a-mi găsi un loc stabil unde să trăiesc. Dar nu pot să scap de gândul că propria mea fiică m-a dat afară din casa în care am crescut-o.
Am fost egoistă? Sau e greșit să alegi, la finalul vieții, să trăiești un vis în loc să renunți la el pentru a salva pe altcineva? Încă nu am răspunsul…