Vântul rece îi biciuia obrajii, iar haina subțire nu mai reușea să-i păstreze căldura. Richard își strânse gulerul la gât și își continuă drumul spre clădirea masivă din față — ultima filială dintr-o lungă listă de vizite.
De o lună, își pusese în aplicare un plan neobișnuit: se dădea drept un om fără adăpost și mergea pe la toate sucursalele companiei pe care o construise cu propriile mâini, pentru a vedea dacă mai există oameni care trăiesc după principiile de respect și compasiune pe care le prețuise mereu.
Până acum, rezultatele fuseseră descurajatoare. Fusese respins, insultat și dat afară din fiecare loc. Astăzi, încerca pentru ultima oară. Sediul era condus de Tom, un tânăr pe care îl susținuse încă din studenție și pe care îl pregătise pas cu pas pentru o carieră de succes. Dacă cineva putea să-i redea încrederea, acela trebuia să fie Tom.
Pe când se apropia de intrare, se izbi din greșeală de un bărbat grăbit.
– Ai grijă pe unde mergi, derbedeule! îl repezi străinul, aruncându-i o privire de dispreț înainte de a intra în clădire.
Richard nu răspunse. În ultima vreme, auzise prea des astfel de cuvinte. Acum, pentru toată lumea, era doar „Richie”, un vagabond în căutare de un loc cald.
La recepție, paznicul îl privi de sus, încruntat.
– Ce vrei?
– Doar să mă încălzesc puțin… și, dacă se poate, ceva de mâncare, spuse el calm.
– Nu e adăpost aici. Ieși!
– Te rog, cheamă-l pe Tom. Îl cunosc, cred că m-ar ajuta.
– Tom? Ha! Dacă te vede, te dă afară în secunda doi.
După câteva insistențe, paznicul, vizibil enervat, acceptă să-l anunțe. Între timp, Richie zări o canapea și făcu un pas spre ea.
– Nici să nu te gândești! strigă paznicul. Rămâi pe loc!
Ușa se deschise și intră o tânără cu un zâmbet cald. Se opri când îl văzu pe Richie.
– Sunteți bine? Aveți nevoie de ajutor?
– Doar să mă încălzesc… și un pahar cu apă, dacă se poate.
Fără ezitare, îi întinse sticla ei.
– Luați-o. Și haideți cu mine, avem mâncare la birou.
Paznicul interveni brusc:
– Tom a zis să nu intre nimeni fără aprobarea lui.
– Dar acest om vrea doar să mănânce, protestă ea. Cum vă numiți?
– Richie.
– Ei bine, Richie o să vină cu mine, replică ea ferm.
În acel moment, liftul se deschise și apăru Tom, vizibil iritat.
– Ce se întâmplă aici?
Richie îl privi în ochi și spuse liniștit:
– Aș vrea doar puțină căldură și ceva de mâncare.
– Afară imediat! strigă Tom. Nu vreau să-mi stric imaginea companiei cu un cerșetor la intrare!
Tânăra încercă să intervină, dar Tom o tăie scurt:
– Tu ești doar o asistentă, întoarce-te la treabă!
În timp ce era împins spre ieșire de paznic, femeia îi șopti:
– Ocolește clădirea. Te aștept la intrarea din spate.
Câteva minute mai târziu, ea apăru cu un zâmbet cald.
– Haideți. Cunosc un loc unde mâncarea e bună.
– Îți mulțumesc… Lindsay, nu? întrebă el.
– De fapt, Nancy. Tom îmi schimbă numele după cum îi vine.
La restaurant, privirile dezaprobatoare ale chelnerilor nu o intimidară. Îl invită să comande orice dorea și plăti fără ezitare. Pe parcursul mesei, îi mărturisi că promisiunile de salariu făcute la angajare fuseseră reduse drastic de Tom.
– Bunica mea spunea că bunătatea e singura avere care nu se pierde, adăugă ea.
Richard simți o căldură sinceră în vorbele ei. O privi cu recunoștință, știind că în sfârșit găsise ceea ce căutase: un om cu adevărat bun.
A doua zi, atmosfera din birou era neobișnuit de tensionată. Un zvon se răspândea rapid: proprietarul companiei murise, iar toată lumea credea că Tom va prelua conducerea. Când avocatul firmei intră, căută direct o persoană:
– Cine este Nancy?
– Eu, răspunse ea, surprinsă.
– Avem de discutat.
În sala de conferințe, avocatul îi înmână un dosar și o scrisoare.
– Ești noul proprietar al companiei. Richard ți-a lăsat totul prin testament.
Nancy citi scrisoarea cu lacrimi în ochi. Richard îi dezvăluia adevărul despre testul său, despre deghizarea în om fără adăpost și despre cum bunătatea ei i-a dat speranța că afacerea poate rămâne pe mâini bune.
Ultima frază a scrisorii era clară:
„Condu cu inimă, Nancy. Și, ca primă decizie, te rog să-l concediezi pe Tom.”