Părinții mei au decis să-i ofere surorii mele casa lor, deși eu fusesem cea care plătise ipoteca timp de cinci ani. Câteva luni mai târziu, au pus ochii pe casa mea de vacanță. Când le-am spus „nu”, au apărut cu poliția la poartă.
La trei săptămâni după ce au trecut casa pe numele surorii mele, m-au chemat la o „cină în familie”. Atmosfera era deja tensionată, iar după câteva schimburi de politețuri, mama a intrat direct în subiect:
— Tessa, știi că Lili și Jake au acum nevoie de propriul lor spațiu.
Tata a completat:
— Cu alte cuvinte, nu mai putem locui cu ei.
— Și pentru că tu ai o casă de vacanță frumoasă, ne-am gândit să ne mutăm acolo, a adăugat mama cu un zâmbet.
Am lăsat furculița pe masă și i-am privit pe rând.
— Vreți să spuneți că, după ce ați dat altcuiva casa pentru care eu am plătit, acum îmi cereți singurul loc unde mă pot retrage în liniște?
— Nu o folosești prea des, a intervenit Lili.
Am decis să închei discuția acolo:
— Nu. Este proprietatea mea și nu am de gând să renunț la ea.
Lili a izbucnit:
— Ești egoistă! Doar îți roade invidia că părinții mă iubesc mai mult!
— Atunci lasă-i să stea cu tine, i-am răspuns rece. Ai suficient loc.
Am plecat de la cină împreună cu soțul meu, Marc. Două săptămâni n-am mai auzit nimic — până într-o zi, când telefonul a vibrat pe birou. Sistemul de securitate îmi trimisese un mesaj: „Activitate detectată – posibilă intrare prin efracție”.
Am pornit spre cabană cu inima bătându-mi nebunește. La sosire, am găsit două mașini de poliție și, în curte, părinții mei cu valizele desfăcute, încercând să intre.
— Sunteți proprietara? m-a întrebat un polițist.
— Da.
— Ei spun că au permisiunea să locuiască aici.
M-am uitat direct la mama și la tata.
— Permisiunea din partea cui?
— Tessa, ești fiica noastră. Am crezut că nu te vei supăra, a spus mama, încercând un zâmbet stins.
— Avem nevoie de un acoperiș, a ridicat tonul tata. Și tu ai două!
Am strâns din dinți.
— Nu aveți voie să intrați fără acordul meu.
Polițistul m-a întrebat dacă vreau să depun plângere. Am ezitat, simțindu-mă prinsă între durerea de a-mi vedea părinții în fața legii și nevoia de a-mi proteja munca.
— Nu, dar vreau să fie escortați afară și să știe clar că nu au voie să se apropie de proprietate fără acordul meu scris.
Mama m-a privit cu ochii în lacrimi.
— Cum poți să ne faci asta? Suntem părinții tăi…
— Și eu sunt fiica voastră, cea care a plătit ani de zile pentru casa pe care ați oferit-o altcuiva.
După ce polițiștii i-au condus afară, am pus lacăt nou la poartă și am securizat totul. În seara aceea, am stat pe terasă, ascultând foșnetul pădurii, încercând să-mi adun gândurile.
Mi-am amintit vorbele bunicii: „Respectul și iubirea nu se cer cu forța, se câștigă.” Și am înțeles că a pune limite nu înseamnă egoism, ci grijă pentru propria liniște.
A doua zi, am decis să comunic cu părinții doar prin avocat. Nu din ură, ci pentru a-mi proteja echilibrul.
Cabana a redevenit refugiul meu. Îmi invitam prietenii, făceam grătare și drumeții. Încet, am recâștigat pacea pe care o pierdusem.
Poate că, într-o zi, voi putea să-mi privesc părinții fără acea durere surdă în piept. Dar până atunci, casa rămâne a mea. Și liniștea la fel.