Mihai simțea cum aerul i se blochează în piept. Era ca și cum toți anii trecuseră într-o clipă, iar trecutul, de care fusese atât de mândru că a scăpat, se întorcea în fața lui, mai viu și mai tăios ca oricând.
— Bună seara, Mihai — a spus Emilia, cu o voce calmă, dar plină de greutate. — Cred că avem de vorbit.
Privirea lui a coborât spre cei doi copii. Erau identici, cu părul castaniu și ochii căprui, fix aceiași ochi pe care îi vedea în oglindă în fiecare dimineață.
— Ei… sunt…? — cuvintele i-au rămas agățate în gât.
— Da — a răspuns Emilia, fără să clipească. — Sunt copiii tăi.
Liniștea dintre ei era tăiată doar de vântul rece de seară. Dincolo de poartă, lumea mergea mai departe, dar pentru Mihai timpul se oprise.
— De ce… de ce nu mi-ai spus? — a reușit să murmure.
— Ți-am dat șansa, atunci. Ai ales să nu mă vezi, să nu mă auzi. Mi-ai întors spatele când aveam cea mai mare nevoie de tine. Și, sincer, n-am vrut ca ei să crească în umbra cuiva care îi considera o povară — spuse ea, ridicând ușor bărbia.
Mihai își simțea palmele transpirate. În tot acest timp, el se lăudase cu noua lui viață, cu afacerile, cu partenera „perfectă”. Dar în fața lui stătea ceva ce nu putea cumpăra, negocia sau controla: adevărul.
— Și acum… de ce ai venit? — a întrebat, încercând să își recapete controlul.
— Pentru că trebuie să știi cine sunt ei. Și pentru că… nu vreau ca peste ani să mă întrebe: „Unde era tata?” — a spus Emilia, privind direct în ochii lui. — Vreau să audă de la tine răspunsul.
Gemenii îl priveau curioși, fără să știe drama din spatele acelui moment. Mihai a simțit o înțepătură în piept, un amestec de rușine și dorință de a da timpul înapoi.
În curtea din spate, mirosul teilor înfloriți aducea aminte de verile din copilărie, de serile în care el și Emilia stăteau pe bancă, făcând planuri pentru viitor. Un viitor pe care el îl aruncase la gunoi pentru o imagine falsă.
— Intră… — a spus, cu o voce stinsă.
Înăuntru, copiii au început să exploreze, punând mâna pe tot ce li se părea interesant. Emilia s-a așezat la masa din bucătărie, locul unde cândva îi pregătea lui Mihai cafeaua dimineața.
— Nu am venit să-ți cer nimic. Nu am nevoie de bani, de ajutor sau de explicații pentru trecut. Am venit să îți ofer ocazia de a fi parte din viața lor. Restul… depinde de tine.
Mihai a simțit că i se strânge stomacul. Se gândea la toate nopțile pierdute în localuri, la oamenii falși care îi țineau companie, la femeia pe care o alesese în locul Emiliei și care, în final, îl părăsise pentru cineva mai influent.
Privirea lui s-a întors spre gemeni. Unul dintre ei i-a zâmbit larg, iar Mihai a simțit cum ceva se rupe în el — zidul rece pe care îl ridicase ani la rând.
— Dacă mă mai lași… vreau să încerc — a spus el încet.
Emilia a rămas câteva clipe în tăcere, apoi a dat din cap. — Nu e vorba despre mine, Mihai. E vorba despre ei. Dacă vei reuși să le fii tată, atunci ai totul de câștigat.
Și, în acel moment, Mihai a înțeles. Nu pierduse doar o soție, pierduse ani întregi din viața copiilor săi. Dar poate, doar poate, nu era prea târziu să recupereze.