Când am plecat spre reuniunea de familie organizată de sora mea, aveam în suflet speranța unei zile liniștite, în care să ne revedem, să râdem și să ne reconectăm. Era o după-amiază călduroasă de vară, iar invitația primită părea să promită un moment plăcut pentru toți — mai ales pentru fiica mea, Mara, care abia aștepta să se joace cu verii ei.
Mara avea opt ani. O copilă plină de viață, curioasă, iubitoare de apă și visătoare — iar tata îi spunea mereu „Tigrița mea”, pentru energia și determinarea ei. Îi plăcea să se joace în piscină, iar bucuria ei de a stropi și de a râde era molipsitoare.
Sora mea, Anca, se schimbase mult în ultimii ani. De când se căsătorise cu Dorian, părea să trăiască într-o lume diferită: una cu mese sofisticate, conversații despre afaceri, case impecabile și reguli stricte. Nu mai era fata simplă care râdea cu gura până la urechi în curtea părinților noștri.
Dar am acceptat invitația, pentru Mara. Pentru ca ea să-și cunoască rudele. Pentru că, în ciuda diferențelor, credeam că suntem tot o familie.
Drumul până la vila Ancăi a fost lung, printre dealuri, cartiere închise și alei impecabile. Când am ajuns, Mara își lipise nasul de geam, fascinată de conacul cu piscină turcoaz și peluză tunsă milimetric. Lângă piscină, doi copii — Andrei și Ilinca, copiii Ancăi din prima căsătorie — se jucau, supravegheați de bonă. Păreau fericiți, în timp ce râsetele lor umpleau grădina.
Greg, soțul meu, mi-a strâns mâna în timp ce coboram din mașină.
— O să fie bine, îmi spuse el.
— Sper, am răspuns, dar aveam un nod în stomac.
Mara era entuziasmată, nerăbdătoare să intre în apă. I-am spus să meargă la mătușa ei și să o întrebe unde se poate schimba. Am zâmbit văzând-o cum aleargă, cu părul fluturând și ochii strălucind.
M-am întors spre o verișoară care venise să mă salute, dar ceva nu-mi dădea pace. Nu mai vedeam pe Mara. Am căutat-o cu privirea printre invitați, printre mesele cu pahare elegante și râsete reținute, până când am văzut-o alergând înapoi spre mine. Cu fața brăzdată de lacrimi.
M-a durut instantaneu. Am îngenuncheat și i-am șters obrajii cu palma.
— Ce s-a întâmplat, iubita mea?
— Mami… mătușa Anca a spus că nu am voie să intru în piscină. A zis că… nu vrea să stric pozele. Că sunt prea agitată și o să deranjez.
Cuvintele au căzut greu peste mine. N-am știut dacă să plâng, să țip sau să plec. Am simțit cum inima mi se strânge, dar am respirat adânc, mi-am luat copilul de mână și m-am îndreptat spre sora mea.
Anca făcea poze lângă piscină, râzând în timp ce Andrei sărea în apă. Când m-a văzut, zâmbetul ei a înghețat.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat ea, de parcă nu știa.
— De ce nu are Mara voie în piscină?
A zâmbit, dar privirea i s-a furișat în altă parte.
— Nu e nimic personal. E doar că… e prea agitată. Ai văzut cum stropesc copiii când sunt prea entuziasmați. Vreau ca totul să fie calm, controlat. Îmi pare rău, dar nu mi se pare potrivit.
— Să fie calm? am întrebat, cu o voce joasă, dar tăioasă. E copilul meu. Respectuos, atent și dornic să se joace cu verii ei. Și tu o respingi pentru… stropi?
— E casa mea, și sunt regulile mele.
— Atunci ne conformăm, am spus scurt. Dar nu înseamnă că voi rămâne într-un loc unde fiica mea este umilită.
Greg ne-a ajuns din urmă, a auzit ultimele cuvinte și s-a poziționat lângă mine, tăcut, dar hotărât.
— Hai, Mara, ne luăm lucrurile și plecăm.
Anca a încercat să mă oprească. Mi-a spus că exagerez, că o fac de rușine în fața invitaților. Dar nu-mi păsa. Dacă a face dreptate copilului meu însemna să stric o imagine perfectă, atunci așa să fie.
Am plecat. Mara plângea la început, dar pe drum, Greg a propus să mergem la piscina publică din parc. Și-a revenit repede când a auzit că o așteaptă tobogane și înghețată.
Ne-am întâlnit cu câțiva veri și verișoare care aflaseră ce se întâmplase. Ziua s-a transformat într-o petrecere de neuitat. Mara a râs, s-a bălăcit și s-a dat pe tobogan până a obosit.
Spre seară, în timp ce-i pregăteam o cină rapidă și ceainicul zumzăia în bucătărie, nu mă puteam opri din a mă gândi la Anca. Nu-mi mai recunoșteam sora. Banii și statutul o transformaseră în altceva. Și, poate cel mai trist, nici nu-și dădea seama.
Am luat telefonul și i-am scris un mesaj scurt:
„Nu știu cine ai devenit, Anca, dar te-ai îndepărtat prea mult de ceea ce conta cu adevărat. Când vei fi gata să-ți amintești cine ești, știi unde să mă găsești.”
Nu mi-a răspuns. Poate nu o va face niciodată. Dar în acea seară, privind-o pe Mara cum mânca sandvișul ei cu zâmbetul până la urechi, am știut că am făcut ce trebuia.
Pentru ea. Pentru noi.