CONTINUAREA 👉— Nu e nimic personal. E doar că…e prea agitată. Ai văzut cum stropesc copiii când sunt prea entuziasmați. Vreau ca totul să fie calm, controlat. Îmi pare rău, dar nu mi se pare potrivit.
— Să fie calm? am întrebat, cu o voce joasă, dar tăioasă. E copilul meu. Respectuos, atent și dornic să se joace cu verii ei. Și tu o respingi pentru… stropi?
— E casa mea, și sunt regulile mele.
— Atunci ne conformăm, am spus scurt. Dar nu înseamnă că voi rămâne într-un loc unde fiica mea este umilită.
Greg ne-a ajuns din urmă, a auzit ultimele cuvinte și s-a poziționat lângă mine, tăcut, dar hotărât.
— Hai, Mara, ne luăm lucrurile și plecăm.
Anca a încercat să mă oprească. Mi-a spus că exagerez, că o fac de rușine în fața invitaților. Dar nu-mi păsa. Dacă a face dreptate copilului meu însemna să stric o imagine perfectă, atunci așa să fie.
Am plecat. Mara plângea la început, dar pe drum, Greg a propus să mergem la piscina publică din parc. Și-a revenit repede când a auzit că o așteaptă tobogane și înghețată.
Ne-am întâlnit cu câțiva veri și verișoare care aflaseră ce se întâmplase. Ziua s-a transformat într-o petrecere de neuitat. Mara a râs, s-a bălăcit și s-a dat pe tobogan până a obosit.
Spre seară, în timp ce-i pregăteam o cină rapidă și ceainicul zumzăia în bucătărie, nu mă puteam opri din a mă gândi la Anca. Nu-mi mai recunoșteam sora. Banii și statutul o transformaseră în altceva. Și, poate cel mai trist, nici nu-și dădea seama.
Am luat telefonul și i-am scris un mesaj scurt:
„Nu știu cine ai devenit, Anca, dar te-ai îndepărtat prea mult de ceea ce conta cu adevărat. Când vei fi gata să-ți amintești cine ești, știi unde să mă găsești.”
Nu mi-a răspuns. Poate nu o va face niciodată. Dar în acea seară, privind-o pe Mara cum mânca sandvișul ei cu zâmbetul până la urechi, am știut că am făcut ce trebuia.
Pentru ea. Pentru noi.