Pe drum, liniștea dintre ele părea să apese mai greu decât greutatea anilor adunați în sufletul Margaretei. Simțea cum îi bate inima mai repede, de parcă fiecare kilometru o ducea tot mai departe de ceea ce numise „acasă” o viață întreagă.
Își amintea cum, în curtea casei, atârna rufele pe sârmă în diminețile de vară, cum mirosea iarba proaspăt cosită, cum se adunau vecinii la poartă pentru o cană de vorbă. Acolo, chiar și tăcerea avea un sunet cunoscut.
Liza conducea fără grabă, dar cu un aer hotărât. Margareta vedea cum buzele fiicei sale erau ușor strânse, semn că și ea purta în inimă o luptă tăcută.
— Liza… — rosti încet Margareta, ca și cum fiecare literă îi cerea putere. — Dacă ești sigură că asta e cel mai bine, eu nu mă voi împotrivi.
Fiica sa îi aruncă o privire rapidă, plină de o căldură care spunea mai mult decât orice cuvânt.
— Mamă, nu te duc la niciun azil.
Margareta clipi de mai multe ori, încercând să înțeleagă.
— Dar… valiza, pliantele…
— M-am gândit că ai nevoie de mai multă grijă, da. Dar nu într-un loc străin. Am găsit o casă lângă noi, cu grădină, unde să te poți muta. E a noastră. A ta.
În acel moment, simți cum un nod i se ridică în gât. Imaginile cu străzile reci ale unui cămin pentru bătrâni dispărură din mintea ei, înlocuite de gândul la o curte cu flori, poate chiar și cu un loc pentru un mic coteț de găini, așa cum avusese odată.
— Și… cine va sta cu mine? — întrebă cu glas tremurat.
— Eu, în fiecare zi. Iar seara, copiii vor veni la tine. Vrem să fii aproape, mamă, nu departe.
Când au ajuns, în fața lor stătea o casă albă, cu obloane albastre, înconjurată de tufe de trandafiri încă înfloriți, deși toamna își arăta deja primele semne.
Margareta coborî din mașină și simți mirosul pământului umed. O lacrimă i se prelinse pe obraz, nu de tristețe, ci de recunoștință. În acea clipă, își dădu seama că nu pierduse nimic, ci câștigase ceva neprețuit: certitudinea că dragostea nu se măsoară în ani, ci în gesturi care schimbă destine.
Intrând în casă, văzu pe masă un ștergar țesut la război, exact ca cele din tinerețea ei, și un coș cu mere roșii din livada unui vecin. Știa că era acasă. Iar inima îi șoptea că, indiferent cât de fragili am fi, iubirea adevărată ne poate rădăcina din nou.