Prietenii râdeau de noi. Râdeau sincer, cu neîncredere și superioritate, când le spuneam că ne lăsăm apartamentul de 110 metri pătrați din Cluj pentru o casă prăfuită, bătrână, aflată într-un sat din Mărginimea Sibiului. „Sunteți nebuni!” — era fraza pe care o auzeam cel mai des.
Totul a început într-o toamnă târzie, în 2019. Pe atunci, eram arhitect cu proiecte importante în desfășurare, iar Sabina preda literatură online. Când am ajuns în curtea părăsită a casei bunicii ei, ascunsă între două dealuri molcome din Săliște, am văzut doar ierburi crescute haotic, un gard scorojit, o fântână năpădită de mușchi și o casă tăcută, din piatră și lemn, care își ținea răsuflarea în tăcerea celor cincisprezece ani de abandon.
— E perfectă, a spus Sabina, cu un fel de emoție în glas pe care n-o mai auzisem.
Pentru un arhitect, „perfectă” însemna dezastru structural, lucrări dificile și ani de muncă. Dar în ochii ei am văzut ceva mai puternic decât orice calcule. Așa că am răspuns simplu:
— Mâine începem.
Renunțarea la confortul orașului a venit cu multe voci împotrivă. Părinții Sabinei ne întrebau unde vor merge copiii la școală. Colegii mei mă trăgeau de mânecă pentru proiecte importante. Nimeni nu înțelegea că nu fugeam de ceva, ci mergeam către altceva. Spre un vis.
Prima iarnă a fost cruntă. Am locuit în două camere improvizate, cu sobă de tuci, pături groase și Eva, fetița noastră de patru ani, dormind între noi, înfofolită ca o păpușă de lână. Sabina ținea cursuri dintr-o cameră cu pereți netencuiți, eu desenam proiecte noaptea, pe colțul unei mese. Gerul pătrundea prin crăpături, iar lemnele scârțâiau în sobă ca un animal care gemea.
Într-o noapte, pe la minus 22°C, Sabina a rostit:
— Poate am făcut o prostie…
N-am avut ce să-i răspund. Și eu mă îndoiam uneori. Dar apoi, a venit primăvara.
Primii ghiocei din grădină. Pământul care se încălzea la soare. Eva care alerga desculță prin curte, liberă, cu obrajii roșii și râsul ei răsunând în vale. Și atunci am știut: am ajuns acasă.
Am reconstruit, dar nu am demolat nimic din sufletul locului
Am decis de la început că renovarea va fi una cu suflet: cu materiale locale, tehnici tradiționale și mult respect pentru ce fusese înainte. Am refăcut acoperișul cu șindrilă nouă, dar în formă veche. Am consolidat pereții din piatră fără să le schimbăm textura. Am apelat la meșteri din sat, care se mirau că vrem ferestre cu cercevele mici „ca pe vremuri”.
Cea mai mare descoperire a fost în tindă, unde am dat jos tencuiala modernă și am găsit pictura originală — flori albastre și ocru, întinse ca o rugăciune pe pereți.
Sabina a plâns. A recunoscut modelul din fustele bunicii. Îl cususe cu mâna ei, cu zeci de ani în urmă, inspirată de pereții casei părintești din Țara Moților.
Am înțeles atunci că locurile vechi păstrează în ele o memorie vie. Nu sunt doar ziduri. Sunt povești, sunt identitate. A le păstra e un act de curaj, dar și de respect.
Ne-am întors la tradiții și am fost primiți cu inima deschisă
Al doilea an a fost despre comunitate. Învățam din mers cum se cresc capre, cum se pun ardeii, cum se citește ploaia în comportamentul găinilor. La început, oamenii din sat ne priveau cu suspiciune. „Alți orășeni care visează să trăiască ca-n filme.”
Dar în timp, ușile s-au deschis.
Doamna Floarea, de 84 de ani, ne-a învățat să facem brânză. Nea Gheorghe ne-a arătat ciupercile bune din pădure. Mărioara, bătrâna moașă, ne-a arătat cum se face săpunul cu leșie. Fiecare întâlnire era o lecție, un dar.
Eva, care între timp începuse școala în sat, a devenit parte din peisaj. A învățat mai multe în grădină decât în clasă. A crescut ridichi, a cules zmeură, a asistat la nașterea unui ied. A atins cu mâinile realitatea, nu doar ecranul.
Copiii noștri cresc cu cerul deasupra și pământul sub tălpi
În al treilea an, a venit Andrei pe lume. S-a născut într-o casă cu pereți din lut, cu internet rapid și apă caldă, dar care păstra sufletul trecutului. În ochii vecinilor, el era deja „de-al locului”.
Când pandemia a venit peste lume ca o furtună, noi aveam grădină, aer curat, libertate. Munca online a continuat, dar cererile s-au schimbat. Oamenii voiau acum ce aveam noi: simplitate, sustenabilitate, autenticitate.
Ba chiar prietenii din Cluj, cei care ne râseseră în față, au început să ne sune: „Nu știi pe cineva care vinde o casă prin zonă?”
Ironia dulce a vieții.
Am avut și greșeli, dar nimic nu s-a pierdut
Am pierdut o recoltă întreagă de cartofi. Prima capră a fugit și am găsit-o după trei zile, într-un alt sat. Iarna ne-a luat prin surprindere de două ori. Au fost momente când ne simțeam copleșiți. Dar mereu apăreau recompensele: pâine coaptă în țest, miere din stupi, cireșe culese direct din copac. Și copiii – bronzați, veseli, vii.
Nu e vorba despre casă. E vorba despre ce devenim locuind în ea
Când cineva ne-a întrebat recent cât am cheltuit cu totul, am făcut un calcul rapid. Am fi putut lua un apartament frumos în Cluj. Apoi ne-a întrebat:
— Și a meritat?
Sabina s-a uitat la casă, la copiii desculți, la dealurile învăluite în lumină. Și a spus:
— Bunica zicea că o casă nu e doar unde trăiești. E cine devii locuind acolo.
Și poate că asta e toată cheia: o locuință te poate transforma. Dacă îi permiți. Dacă o asculți. Dacă o iubești.
Seara, când stăm pe prispă și privim cețurile ridicându-se încet peste pășuni, știm un lucru cu certitudine: nu am da această casă, cu toate greutățile și frumusețea ei, pentru nimic în lume.